Revederea cu Ioana Pârvulescu

Primul interviu cu Ioana Pârvulescu l-am făcut în aprilie 2014, când, laureată cu puțin timp în urmă a Premiului Uniunii Europene pentru Literatură, a fost oaspetele ICR Londra la o serie de evenimente din programul Târgului de Carte londonez. În iunie anul acesta, prozatoarea a revenit în Marea Britanie, tot la invitația Institutului, pentru a-și lansa traducerea în limba engleză a romanului Viața începe vineri (Life Begins on Friday), publicată de Istros Books, și pentru a participa, în cadrul festivalului Balkan Day II de la British Library, la o masă rotundă despre cum influențează istoria și mitologiile naționale temele și modul în care povestim. Prezența sa la Londra a coincis cu zilele de dinainte și de după votul în favoarea Brexit și a mai însemnat, pe lângă agitația electorală, o ploaie torențială urmată de inundații, blocaje la metrou, o vizită la National Gallery, cafele turcești și o vreme în general instabilă. Lucrurile cu adevărat importante se regăsesc în dialogul de mai jos.

Închipuiți-vă că vă treziți în anul 2097, undeva pe un câmp la marginea Bucureștiului…

Am citit de curând că la Institutul de Nanoştiinţe Kavli, asociat Universităţii Delft, savanţii au confirmat, conform unui principiu fundamental al mecanicii cuantice, nu mă întrebaţi care, că există un univers ciudat, format dintr-o plasă de particule subatomice, în care materia nu se formează până când nu e observată şi în care, mai ales, timpul se scurge şi înainte, şi înapoi. Aşadar socotesc situaţia plauzibilă. Dacă nu vine sfârşitul lumii înainte, cum spune romanul 2084, atunci în 2097 marginea Bucureştiului nu cred să mai existe, oraşul se va întinde până la primele comune, devenite şi ele orăşele.

Să zicem deci că mă trezesc în zona Băneasa, ca eroul meu din Viaţa începe vineri. Aş fi tare, tare nefericită: fără prietenii mei, fără familie şi fără voie boschetar. Aş porni în căutarea urmaşilor mei, aş inventa pe loc o poveste despre o posibilă amnezie în urma unei lovituri – imaginaţia ajută oricând – şi aş fi extrem de curioasă ce-au făcut oamenii în cei 80 de ani de când nu i-am mai văzut. Până la urmă, curiozitatea în faţa vieţii ar învinge neplăcerea de a mă afla prea departe în timp de lumea mea şi la o vârstă a patriarhilor biblici pe care nu mi-o doresc. Dar poate că, prin strădania fizicienilor şi apoi a inginerilor, aş avea şanse să mă întorc la mine-acasă, scăpată din ghearele viitorului.

Ce lasă mai mult loc pentru imaginație, trecutul sau viitorul?

Să presupunem că trecutul seamănă cu un om cunoscut, căruia îi ştii în linii mari viaţa, familia, firea. Iar viitorul cu un necunoscut, căruia îi ştii doar numele, eventual strămoşii, dar nu înfăţişarea şi caracterul şi viaţa. După mine efortul de a cunoaşte foarte bine un om cunoscut e mai mare şi cere mai multă imaginaţie, pentru că trebuie să treci de clişee, prejudecăţi, de tot ce ţi se dă mură-n gură. Rareori un om e doar imaginea lui. Viaţa fiecăruia dintre noi rămâne neştiută pentru toţi cunoscuţii noştri până în ultima clipă şi cred că nu e om să nu-şi spună, când află ce crede altul despre el, că arată complet diferit. De aici atracţia biografiilor. Cred aşadar că trecutul cere mai multă imaginaţie, mai multă bunăvoinţă, dragoste şi răbdare.

Ce elemente sunt mai importante când încerci să reconstitui o lume: mirosuri, gusturi, sunete, texturi?

…şi culoarea. Am încercat să scot Bucureştiul vechi şi trecutul de sub imaginea „poză sepia” sau document prăfuit. Să le reamintesc contemporanilor noştri că trecutul e plin de culoare şi prospeţime. Şi, într-adevăr, un autor bun nu uită că lumea are şi miros, şi gust, şi zgomote, şi că ele diferă destul de mult de cele din oraşul nostru, aşa cum mirosurile şi zgomotele şi chiar mişcarea, ritmul Bucureştiului diferă de ale Londrei, să spunem. Dar acestea ţin de decor. Până la urmă, când încerci să refaci o lume, cel mai important rămâne omul cu spaimele şi bucuriile lui, cu (iertare!) sufletul lui. Iar tot ce ţine de suflet trebuie făcut palpabil.

„Să scrii înveţi la fiecare nouă carte”

Ce contează mai mult pentru dvs., profesoratul sau scrisul? Scrisul sau cititul?

Profesoratul vine de la sine în viaţa mea, e în gene, pentru că am crescut într-o casă care, în copilăria mea, avea mulţi foşti, prezenţi şi viitori profesori de toate materiile, mai ales ştiinţifice, şi de toate nivelurile, de la şcoală primară la liceu şi facultate. Când eram mică mă interesau teancurile de caiete de teze (de chimie) pe care le corecta mama şi în care n-aveam voie să desenez, iar de când am învăţat alfabetul îmi revenea mie sarcina să le pun în ordine alfabetică. Eu însămi am fost înainte de ’89 o amărâtă de profesoară navetistă la gimnaziu (clasele V-X). Spun amărâtă şi în sensul metaforic al cuvântului, dar şi în cel concret, pentru că viaţa de navetist cu autobuzul în timpul comunismului te îmbătrânea rapid, când nu te ucidea de-a dreptul.

Îmi place să sper că am prins de la rudele mele o artă de a-i atrage pe alţii spre cele ale învăţatului, iar nu vreo rigiditate pedagogică. Un profesor bun nu numai că explică, dar şi inspiră. Până la urmă e nevoie de talent şi aici, cred, iar profesorii din familia mea îl aveau. De pildă mătuşa mamei, profesoară de geografie, confecţiona singură, artizanal, puzzle-uri cu hărţi şi îi atrăgea astfel pe elevi să înveţe (nu existau jocuri de acest tip, pe vremea aceea). Tot ea, când avea de vorbit despre o anumită ţară sau zonă geografică se îmbrăca cu haine tipice pentru acel colţ de lume. Aşa ceva îţi rămâne în minte pe toată viaţa, după cum mi-au spus foşti elevi de-ai ei cu care m-am întâlnit: erau bătrâni, dar nu-i uitaseră orele.

În privinţa scrisului, el mi se pare mult mai aventuros şi mai plin de primejdii, aşadar mai provocator. Să scrii înveţi la fiecare nouă carte. Acum, când împrejurările vieţii aproape că mă ţin legată de mâini, atracţia pentru scrisul care îmi e interzis devine irezistibilă. Iar de citit nu mă despart niciodată, suntem, cititul şi eu, alături la bine şi la greu, e ceva pe toată viaţa şi divorţul în cuplul ăsta nu s-a inventat.

Școala se face la… școală? La cenaclu? La revistă?

Peste tot, inclusiv în timpul cititului despre care tocmai vorbeam. Nu vreau să amintesc clişeul cu şcoala vieţii, care e invocat de-obicei ca să se dea cu tifla şcolii, pentru că eu cred în educaţie, în rolul ei şi în instituţiile ei. Cred şi în nonconformism, dar şi acesta ţine de educaţie, într-o formă mai subtilă. Adevărul e că România ar deveni un loc mult mai atrăgător dacă am izbuti să avem o educaţie solidă şi generală, asta incluzând şi buna creştere. Mă înfior pur şi simplu de enorma bădărănie care e ca un buboi pe obrazul nostru.

Aveți (nevoie de) discipoli?

Fără să-mi fi propus, am ajuns, după ani şi ani de profesorat să constat că am format oameni într-un anumit spirit, că apar lucruri care „îmi seamănă” la cei care mi-au fost studenţi sau cenaclişti (la Casa Lovinescu m-am ocupat o vreme de un cenaclu). Nu mi-am propus asta, dar mă bucură mult.

De ce nu v-aţi propus-o?

În general nu-mi propun „ţinte”. Presupun că m-ar inhiba. Eu fac lucrurile cu plăcere, iar „obiectivele”, cum se mai numesc în scripte, cred că trebuie să vină de la sine, sunt un fel de efect automat al bucuriei.

Vă plac modele, literare sau de orice alt fel? Ce alegeți între tradiție și noutate?

Moda îmi place strict la nivel vestimentar. E foarte sensibilă la trecut, dacă te uiţi bine. Creatorii de modă cei mai banali se inspiră din istorie, iar marii creatori adaugă la asta istoria picturii. Modele literare nu-mi plac deloc: ele asigură o vizibilitate de moment, dar te falsifică. Am păţit-o odată, pe la 20 de ani (în privinţa scrisului e „vârsta maimuţei”, a maimuţăritului), când la modă era textualismul şi mi-am falsificat stilul stricându-mi două romane. De atunci n-am mai repetat greşeala.

Care e, pentru dvs., sursa scrisului?

Aici răspunsul e scurt de tot: viaţa. Şi viaţa cere multă imaginaţie, creaţie, reordonare şi, mai ales, orientare către un sens. Pentru mine spaima cea mai mare ar fi lipsa de sens a vieţii: să nu aibă nici un Dumnezeu. Dar dacă ar fi aşa, ar trebui, totuşi, să-i dăm noi un sens şi un Dumnezeu. Pe de altă parte, evit în romane să scot în faţă sensul şi evit explicaţia, pentru că ar falsifica puţin viaţa.

„Prin bibliotecă te plimbi ca-ntr-o pădure”

Scrieți de mână sau pe computer? Preferați cărțile pe hârtie sau cele electronice?

Scriu pe computer de prin 1996, de la primul meu computer pe care l-am botezat Chiril şi Metodiu, de la ziua în care l-am primit. De mână scriu doar jurnal (când apuc, destul de rar) şi dedicaţii. M-am obişnuit cu cărţile pe hârtie şi nu mi-aş putea imagina casa mea fără biblioteci cu cărţi tradiţionale, care-i dau o anumită căldură şi viaţă. Hârtia se face din lemn, biblioteca pe hârtie are ceva din foşnetul pădurii. Prin bibliotecă te plimbi ca-ntr-o pădure, e labirint şi e primejdie, e potecă marcată şi e viaţă. Pe de altă parte, folosesc beneficiile bibliotecilor electronice şi îmi iau un Kindle cu mine în călătorii.

Am constatat că aveți plăcerea citatului. Cât de des vi se întâmplă să priviți realitatea prin ochii altor scriitori?

Ah, cred că asta e o mică deformaţie profesională, am observat-o şi eu la alţi colegi scriitori şi profesori. În genere mi-o înfrânez. Adevărul este că marii scriitori au darul să exprime limpede şi memorabil idei altminteri complicate. Când Amos Oz, într-o vizită în România, a spus că pentru el traducerea seamănă cu transpunerea unui concert de pian pentru un alt intrument, de pildă pentru vioară, mi s-a părut că mai bine nu se poate formula ideea trecerii dintr-o limbă în alta, creaţia implicată, arta şi limitele presupuse de traducere. Şi de atunci răspândesc şi eu ideea lui, citându-l întotdeauna, pentru că nu-mi plac oamenii care-şi însuşesc idei bune ale altora şi fac apoi paradă cu ele, ca şi cum ar fi ale lor. Studenţilor trebuie să le spui cât mai multe din marile idei ale scriitorilor. Dar pericolul este să devii excesiv, iar oamenii care dau trei citate în două fraze sunt groaznici.

Citiți literatură nouă? Cine vă place dintre contemporani/tinerii scriitori români?

Citesc, însă nu sistematic, ci la voia întâmplării. Iar întâmplarea poate lua două forme: să primesc cartea de la autor/autoare şi să-mi placă de la primele pagini sau să fie o carte despre care se vorbeşte atât de mult încât să trebuiască să-mi fac şi eu o părere. Tineri scriitori? Nu ştiu exact ce înseamnă tânăr, am avut mereu o problemă cu vârstele. Îmi plac poezia şi proza lui Marius Chivu, unul dintre foştii mei studenţi, aşadar tânăr, îmi place T.O. Bobe, care habar n-am câţi ani are, și Claudiu M. Florian, care tocmai a luat Premiul Uniunii Europene pe 2016. Lărgind limitele vârstei, îmi place proza lui Radu Paraschivescu (e născut în acelaşi an cu mine, aşadar tânăr!), teatrul lui Vlad Zografi (care tocmai a terminat şi un roman, sunt foarte curioasă – şi el e de vârsta mea, aşadar tânăr), îmi plac prozatoarele Adriana Bittel, Doina Ruşti şi Simona Sora, grupul prozatorilor ieşeni (ultima mea descoperire e Cătălin Mihuleac), dar şi bănăţenii, toţi, să nu-l uit pe Răzvan Petrescu, cu umorul lui negru exceptional. Şi, dacă-i vorba, îmi plac enorm debuturile foarte târzii în proză cum e cel al lui Andrei Cornea. De Mircea Cărtărescu ce să mai spun, el e „pururi tânăr, înfăşurat în pixeli” şi deja aleargă singur în cursă, de fapt e împreună cu marii scriitori ai lumii.

Presa, în general, este un aliat al scriitorului? Ce presă, românească și străină, citiți?

Presa te învaţă să scrii neplicticos şi am observat că atunci când în CV-ul unui romancier apare o activitate constantă de presă poţi fi sigur că scrisul lui va fi alert, te va ţine până la capăt, ceea ce e esenţial. Dar poţi cădea şi în ispita tabloidului, ceea ce nu e de dorit. Am citit multă presă românească din epoca aurorală (aşa socotesc perioada Eminescu-Caragiale) şi din interbelic. N-am citit deloc, dar absolut deloc, pentru că n-am fost în stare, presa comunistă care e, în fond, anti-presă, adică fără libertate şi în limbaj de lemn. Din presa de după 1989 am citit-o pe cea culturală, iar acum citesc, din siteurile on-line, LaPunkt şi Hotnews, ca să fiu informată. Prefer radioul televizorului, care a devenit la mine în casă simplu obiect de decor. Din presa străină citesc, când apuc, Die Zeit şi FAZ (Frankfurter Allgemeine Zeitung), revista Wespennest din Viena, în care am şi publicat, iar dintre televiziunile străine urmăresc cât de cât BBC-ul şi TV5 Monde.

Cum ați caracteriza presa culturală din România în prezent?

În cădere liberă. Mi se pare că nu mai are un profil distinct. Tristă, din multe motive: ori că ştacheta e prea jos (lucruri care înainte s-ar fi aruncat la gunoi umplu pagini întregi), ori că e politizată şi „parţială”, ca să spun aşa, ori că a devenit anonimă şi colectivă şi cu observaţii mai potrivite la o discuţie de cârciumă. Există încă, din fericire, voci distincte şi de încredere, dar nu există, după mine, suficiente reviste în care aceste voci să se poată aduna creator şi reviste care să poată forma voci noi.

„Îmi place să intru în tablouri şi să le explorez”

Ce arte iubiți în afara literaturii?

Iubesc enorm pictura. A fost însoţitoarea mea permanentă de pe la 9-10 ani, când am început să primesc cadou albume de artă şi să-mi formez ochii. Îmi amintesc că răsfoiam albumele (erau îndeosebi din muzeele ruseşti, astea se găseau pe-atunci) şi zăboveam îndelung la fiecare tablou, „citindu-l”. De atunci îmi place să intru în tablouri şi să le explorez, aşa cum intru şi în cărţi şi le explorez. Între timp am citit şi marile şi chiar micile cărţi despre artă. Muzeele de pictură şi expoziţiile sunt locuri pe care le caut şi-n care mă refugiez cu bucurie oricând şi oriunde. Îmi duc şi masteranzii în fiecare an la Muzeul de Artă şi la Muzeul Colecţiilor de Artă din Bucureşti şi nu mă plictisesc niciodată. Anul ăsta am păţit ceva nostim: la MNAR le vorbeam studenţilor despre diverse tablouri şi la un moment dat am observat că ni se ataşaseră nişte vizitatori maturi: credeau că sunt ghid specializat. (Aşa că, vedeţi, am o soluţie de rezervă, dacă o să rămân fără serviciu.) Aş vrea să-i menţionez pe Victor Ieronim Stoichiţă şi pe Daniel Arasse, cărora le datorez enorm: au scris cărţi pasionante, aproape detectivistice, pornind de la tablouri, aşa cum mi-ar fi plăcut şi mie să scriu dacă m-aş fi dedicat acestui domeniu.

Pe locul al doilea e muzica. Locul al doilea nu e ierarhic în privinţa atracţiei, ci a priceperii. De pildă, abia în ultimii 15 ani mi-am dezvoltat gustul pentru operă, zonă care nu credeam să mă atragă vreodată. Totul a început cu o conferinţă a regretatului Gérard Mortier, fost director la opera Bastille din Paris (pe atunci viitor director). Conferinţa a fost ţinută la Wissenschaftskolleg zu Berlin, unde am avut o bursă, iar domnul Mortier s-a dovedit un coleg extrem de prevenitor, care mi-a dat şi medicamente când am avut gripă, vă spun asta ca să vedeţi ce fel de om era. El a avut inteligenţa să pornească de la reproşurile care se aduc operei şi m-a lovit în plin. Apoi, spre norocul meu, un prieten apropiat m-a iniţiat încetul cu încetul în ispitele operei, căreia i-am descoperit frumuseţea năucitoare.

Vă considerați balcanică sau central-europeană? Sau europeană pur și simplu?

Lumea mă consideră central-europeană, dar eu ştiu că sunt puţin din toate. Sentimentul apartenenţei se activează pe rând. Nu uit nici că m-am născut într-un oraş, Braşovul, Kronstadt, Brassó, în care se spune că şi câinii lătrau în trei limbi. Un oraş tolerant, aflat la intersecţia drumurilor negustorilor, iar mediile negustoreşti sunt foarte deschise spre lumea mare. Dar nu uit nici că tatăl meu s-a născut la Bucureşti şi că m-am simţit acasă aici, în sud, de la început. Mai presus de toate iubesc Europa, cu civilizaţia şi cu valorile ei, deşi, să nu uităm că rădăcinile Europei sunt „balcanice”, adică în antica Atenă.

De ce între Istoria cu majusculă și cealaltă istorie, a vieții cotidiene, o preferați pe cea de-a doua?

Istoria mare mă sperie. Am învăţat lecţia interbelicilor care au fost muşcaţi, răniţi de istorie şi chiar striviţi de ea, compromişi de ea. Oricine priveşte cu realism istoria îşi dă seama că e balaurul care cere periodic sacrificii, vieţi umane. De capcanele istoriei n-ai cum să scapi. Aici chiar trebuie să-l citez pe Cioran, pentru că sunt sută la sută de acord cu el: „Istoria este negarea moralei. Dacă aprofundezi istoria, dacă reflectezi la ea, e pur şi simplu imposibil să nu fii pesimist. Un istoric optimist e o contradicţie în termeni”. Şi „Din clipa în care am descoperit istoria mi-am pierdut orice iluzie. E într-adevăr opera diavolului”. În ce priveşte istoria mică, viaţa cotidiană, e însă strâns legată de cealaltă, în sensul că dă seama de reuşita sau de eşecul total al Istoriei mari. Cartea pe care am editat-o în 2015, Şi eu am trăit în comunism, adună mărturii ale vieţii cotidiene a aproape o sută de oameni care au trăit atunci şi reprezintă tocmai o asemenea demonstraţie, demonstraţia eşecului.

De ce am vrea să ne întoarcem în perioade cum e cea comunistă? Cât de important este să ne cunoaștem trecutul?

Pentru ca nu cumva omenirea, din lipsă de imaginaţie istorică, să mai simtă vreodată ispita unui asemenea experiment tragic. Aşadar ca vaccin împotriva molimelor istorice. Cât despre trecut, fără el nu putem avansa, pur şi simplu. Fac din nou comparaţia cu un om. Închipuiţi-vă un om de 50 de ani care n-are habar unde s-a născut, cine îi sunt părinţii şi ce-a făcut până la 45 de ani. Ar fi, categoric un bolnav, n-ar putea să-şi valorifice partea bună a vieţii şi să-şi controleze defectele. N-ar şti, de pildă, dacă are sau nu copii, ce boli are, ce a realizat în viaţă… Aşa e şi cu epocile, amnezia istorică e o boală, e ca oricare altă amnezie.

S-a întâmplat să fiți la Londra într-un moment istoric. Cum ați trăit Brexitul și cu ce gânduri v-ați întors acasă?

M-a necăjit mult. Înainte de Londra am fost la Bruxelles şi mi s-a părut că lucrurile merg rău acolo, în capitala verzei şi a Parlamentului European, cum mi-a definit-o un cunoscut. Dar asta nu înseamnă să dai bir cu fugiţii. Mă întreb dacă Brexit n-a însemnat de fapt Bruxit sau Brussit, ieşirea din Bruxelles, din Brussel. Aş fi văzut Marea Britanie mai degrabă ca pe un arbitru calm, flegmatic, în stare să tempereze şi să dreagă lucrurile. Vedeţi, Londra şi spiritul „British” ne-au intrat tuturor în sânge, măcar prin intermediul literaturii, sunt şi ale noastre. Or, mi se pare acum că ni se ia un lucru pe care-l iubim. Că mi se ia mie sau dumneavoastră poate că n-are importanţă, dar urmările par a fi rele pentru toată lumea, deocamdată. Referendumurile de acest tip n-ar trebui să fie altceva decât un fel de sondaje de opinie, dar până la urmă cred că specialiştii ar trebui să ia hotărârile. S-a mai spus: ia să facem un referendum dacă să se mărească toate salariile cu 50%. Ar ieşi categoric da. Şi ţara ar intra în colaps.

Eu aveam trei argumente lingvistice împotriva Brexitului. Primul: exit e prea aproape lingvistic de exitus, moarte. Al doilea, cel mai important: roata unei limbi nu se învârte înapoi decât prin forţare (or englezii au învârtit înapoi roata istorică). Al treilea: limba engleză a fost impusă ca limbă europeană principală, oare n-ar trebui să fie şi vorbitorii ei nativi acolo?

Luați în considerare faptul că, de pildă, romanul la care tocmai scrieți ar putea fi tradus la un moment dat într-o limbă străină? Vă asigurați că e inteligibil pentru publicul neromânesc? Vă gândiți cum să-i faceți viața mai ușoară traducătorului?

I’m afraid not. Ar fi pentru mine un fel de cenzură. Scriitorul trebuie să aibă o libertate absolută. Până la urmă, oricât de „local” ar fi un roman, întrucât oamenii sunt peste tot oameni, va fi înţeles. Noi nu ne dorim să citim lucruri care să sune la fel, globalizat. Iar numele exotice nu mai reprezintă o oprelişte, în ziua de azi, ba dimpotrivă. Pe traducători nu-i sperie nimic, ba uneori cu cât e mai grea o traducere, cu atât îi atrage mai mult.

Vă propun să încheiem cu încă un exercițiu de imaginație: închipuiți-vă față în față cu un posibil cititor englez, care ezită dacă să vă cumpere sau nu cartea. Cum îl convingeți să o facă?

Bine, să uităm pentru moment că ne referim la Life Begins on Friday. Eu fac asemenea exerciţii cu studenţii, la masteratul de Teoria şi Practica Editării. Varianta unu: „Vai, ce fler aveţi! De când n-aţi mai citit cu bucuria pe care o aveaţi în copilărie, atunci când intraţi în carte ca-ntr-o viaţă care vă confisca cu totul. Aşa o să păţiţi şi aici! O să redescoperiţi bucuria lecturii”. Varianta doi: „Doamnă/ Domnule, vă mărturisesc că autoarea e prietena mea, cât s-ar bucura să aibă o cititoare /un cititor ca dumneavoastră!”. (Atunci, din bună creştere, va lua cartea şi, dacă tot a dat 9.99 lire, o va şi citi, ca să nu fie banii irosiţi). Varianta trei: „Am citit-o de două ori la rând şi nu m-am plictisit. Vă invidiez pur şi simplu că n-aţi citit-o încă”. Însă aş vrea să închei cu o anecdotă pe tema asta, dacă îmi permiteţi.

La un moment dat, Ioan T. Morar a făcut o serie de emisiuni televizate pe o idee foarte ingenioasă: să aducă alături o vedetă media dintre cele care sunt recunoascute pe stradă (cântăreţi, sportivi, actori) şi un intelectual mai discret, de tip scriitor, om de cultură, profesor, iar discuţia să fie orientată în jurul unei cărţi pe care le-o dădea amândurora s-o citească înainte. Astfel la emisiune se uita şi publicul mai puţin cititor, iar cartea ieşea în câştig absolut. Am avut onoarea ca la o asemenea emisiune să fie aleasă şi o carte de-a mea, Întoarcere în Bucureştiul interbelic. O discutau un fotbalist foarte talentat, Cristi Chivu şi distinsa doamnă Marie-Rose Mociorniţă. Am fost impresionată să văd că Cristi Chivu nu numai că îmi citise cartea, dar vorbea şi foarte bine despre ea. Întrebarea finală a fost exact asta: cum îi convingeţi pe oameni s-o citească? Răspunsul fotbalistului Cristi Chivu a fost extraordinar şi m-a dat gata. A spus cam aşa: „Eu o iau pe teren şi o arăt pur şi simplu publicului din tribune!”. Cred că e cel mai eficient mod de a convinge lumea şi pentru Life Begins on Friday şi pentru orice altă carte.

Londra, iunie 2016