Interviu cu prozatoarea Ioana Pârvulescu

Sunteți unul dintre deținătorii Premiului pentru Literatură al Uniunii Europene din anul 2013. Ce v-a adus acest premiu? 

Primul lucru şi cel mai important e bucuria. Îmi amintesc şi acum de un gest al elevilor mei, când eram profesoară la ţară şi le dădeam o notă bună sau vreo altă veste care-i lua prin surprindere: îşi duceau amândouă mâinile la cap, cu ochii mari şi o expresie de uimire pe tot chipul. Cam aşa am simţit şi eu, că vreau să-mi duc mâinile la cap. Apoi a urmat îngândurarea, pentru că un asemenea premiu te obligă să te uiţi, ca Ianus, şi înapoi, şi înainte, să cântăreşti, să te gândeşti la soartă şi la atât de mulţii creatori care n-au avut norocul unui premiu. De aici, imediat, a venit şi sentimentul răspunderii, al obligaţiei pe care mi-o impune şansa unui premiu european. Cred că aşa se simte un sportiv medaliat, de la care se aşteaptă încă destule. Însă bucuria simplă rămâne sentimentul dominant.

Cum anume influențează premiul circulația internațională a romanului „Viața începe vineri”, pentru care v-a fost acordat?

Aş spune ca o nouă viteză la maşina literară a traducerilor, ca şi cum ai trece direct din viteza I într-a IV-a. Devii vizibil şi eşti „cerut” de edituri, desigur, nu fără sprijinul financiar acordat traducătorilor de Uniunea Europeană, iar ideea asta mi se pare extrem de generoasă şi fertilă.

Cititorii dvs. din România vă cunosc în primul rând ca autoare a unor foarte prizate cărți de istorie culturală și ca redactor la revista România literară sau coodonator de colecție la Editura Humanitas. Ce v-a determinat să faceți pasul către proză? A fi prozator e o provocare superioară?

Când aleg un gen literar sau altul o fac instinctiv şi în funcţie de o necesitate interioară. Mie, pentru a publica roman la 49 de ani (după ce scrisesem două, înainte de 30 de ani, rămase în sertar), mi-a trebuit mult curaj. E mai simplu să te arăţi, să „te expui“ în eseu, decât în roman şi, aş spune, mult mai puţin periculos. Cu romanul poţi cădea uşor în ridicol şi, mai grav, poţi avea sentimentul zădărniciei a ceea ce ai făcut, ca şi cum ai trimite o săgeată la nu ştiu câţi metri de ţintă. Dar la un moment dat, nevoia de a da naştere lumii din preajma lui 1900 într-un mod mult mai puternic decât o poate face eseul, aşadar de a crea iluzia că eşti acolo, a devenit foarte puternică şi n-am mai avut de ales. Hotărâtor a fost însă altceva, dar despre asta nu vreau şi nu pot să vorbesc. Să spun numai că era urgent să creez o lume pentru cineva care nu mai era pe lume.

Pentru că sunteți expertă în naveta între prezent și diferite perioade din trecutul României, vă voi întreba direct: cum vi s-a părut conceptul participării noastre de anul acesta la Târgul de Carte de la Londra? Poate fi transformat versul eminescian „Toate-s vechi și nouă toate“ într-un slogan valabil în domeniul editării de carte?

Da, e un motto foarte bine ales, iar eu mă regăsesc în el în tot ce scriu… Poate de-asta şi Caragiale, care spune „Sunt vechi, domnule!“, vorbă care-i place atât de mult lui Andrei Pleşu, e mereu atât de nou (la fel şi domnul Pleşu, de altminteri). E un motto al continuităţii, şi mă bucur să văd că ceea ce a început Horia-Roman Patapievici cu echipa lui e dus mai departe, cel puţin aici, la Londra, cu acelaşi bun gust şi cu grija pentru detalii. România a avut un stand bine plasat, vizibil, elegant, central şi îi stătea bine acolo, aşa că n-am decât felicitări pentru echipa londoneză a ICR-ului, care a pus suflet – pentru mine cel mai important lucru.

Următoarea întrebare se leagă tot de faptul că sunteți specialistă în voiajul temporal: cum v-a modificat perspectiva asupra prezentului faptul că, pentru dvs., călătoria în timp a devenit nu doar posibilă, ci deja o obișnuință?

M-a îmbogăţit mult. Am mai spus-o, e ca şi cum ai călători în străinătate, e o experienţă care-ţi antrenează toate simţurile, ţi le împrospătează, alungă rutina, te obligă să vezi „cu toţi ochii“. Astăzi, românii care călătoresc, să spunem, la Londra, şi se întorc în România, vin cu măcar câteva obiceiuri (bune) în plus, de pildă să aibă mai multă eleganţă în trafic. Dacă toţi am călători în străinătatea numită România Belle époque, fără să rămânem prizonieri acolo, cred că românii ar deveni mai buni, mai politicoşi, mai plini de substanţă, cu mai mult simţ bun şi bun-simţ.

La final, o întrebare mai degrabă frivolă: când se trăia/se trăiește mai bine, în trecutul nostru – cel pe care îl explorați cu ajutorul personajelor din „Viața începe vineri” – sau în viitorul lor?

Din multe puncte de vedere n-aş da prezentul pe trecut: sănătate, confort, libertatea femeii de a face ce-i pofteşte inima etc. Dar sufleteşte, oamenii de atunci erau mai fericiţi. Secretul e simplu: se gândeau în primul rând la ceilalţi şi numai în al doilea rând la ei. Şi asta le calibra trăirile şi le echilibra lumea. Aveau un timp mai lent şi mai consistent. Eu nu mai pot renunţa la nici una din aceste lumi, „le vreau pe toate“.

Londra, aprilie 2014