Susan Curtis-Kojakovic este directoarea Istros Books, editură londoneză independentă dedicată traducerilor din literaturile Europei de Sud-Est. În 2011, a fondat Istros cu intenția de a le oferi cititorilor de limba engleză cele mai bune cărți recente – de ficțiune și non-ficțiune – publicate în această regiune atât de neglijată în ce privește traducerile. Printre autorii din portofoliul său se numără câștigători ai unor importante premii europene și naționale, un amestec original de prozatori pur sânge, jurnaliști deveniți scriitori și filozofi sociali convertiți la poezie. Înainte să devină editoare, Susan a locuit în Belgia, Croația, Italia și Slovenia, lucrând ca profesoară de engleză sau în diferite programe destinate refugiaților. Este ea însăși autoare de ficțiune și traducătoare din croată/sârbă.

---

Dragă Susan, îmi amintesc că, prima oară când am auzit vorbindu-se despre tine și despre Istros Books, m-am gândit: cine este această femeie foarte curajoasă? Iată că acum, după mai mulți ani în care editura ta a continuat să crească, îți pot pune această întrebare direct: cine ești tu, Susan Curtis? Și de unde atâta curaj?

Pe atunci scriam eu însămi, și nu reușeam să găsesc edituri care să mă publice…. Așa că aveam o idee despre cum merg lucrurile. Trăiam în Croația și mergeam pe la tot felul de evenimente literare. Și, bineînțeles, întâlneam scriitori români și din alte țări din regiune. Și la un moment dat am mi-am dat seama că aproape niciunul intre autorii care mă interesau nu era tradus în engleză… Eu predam engleza acolo, dar, cum urma să mă mut curând înapoi la Londra, era clar că trebuie să-mi găsesc altceva de făcut. Și m-am gândit: de ce să nu fac ceva legat de cărți? Cineva mi-a sugerat să devin agent literar. Dar eu eram undeva la mijloc, voiam să pot fi în continuare creativă, așa că am ales să înființez o editură și i-am pus numele Istros. Am făcut un curs online despre ce presupune activitatea editorială și imediat după aceea am fondat editura. Știi, e foarte ușor să te apuci de ceva, greul vine mai târziu. Un mare noroc a fost acela că aveam prieteni în domeniu, pe care am putut să-i întreb ce autori din regiune mi-ar recomanda. De la ei am primit primele nume. Apoi am obținut o finanțare de la Uniunea Europeană și am găsit și traducătorii de care aveam nevoie. Așa că totul a mers bine de la început. 

Deci erai conștientă, în ce privește afacerea în sine, că era vorba de o nișă și că asta însemna o bună ocazie de a fi tu cea care umple un spațiu gol?

Nicidecum. Mă gândeam doar că scriitorii aceia erau foarte interesanți și că asta mi-ar fi plăcut să fac. Afacerea a venit mai târziu, când mi-am dat seama cât era de greu. (râde) La început m-am gândit pur și simplu că trebuie să mă apuc de treabă. Și are sens, nu? Pentru că e vorba de o regiune pe care o iubesc, iar poveștile pe care le scriu acești oameni sunt minunate…

Cunoșteai foarte bine regiunea…

Da, și cunoșteam o mulțime de scriitori și traducători din zonă. Așa că pentru mine totul s-a legat într-adevăr organic.

Dar care este „regiunea”?

Țările fostei Iugoslavii, apoi România, Bulgaria, ulterior și Albania…

Deci Europa Centrală și de Est…

Da, sau Balcanii de Vest, putem să spunem și așa. Asta e zona care mă interesa și care care era atât de subreprezentată în limba engleză.

Ne vom întoarce la subreprezentare, dar mai întâi vreau să te întreb altceva. Am făcut timp de mulți ani parte dintr-un grup care studia literaturile țărilor din Europa Centrală și de Est, un perimetru puțin mai mare decât cel la care tocmai te-ai referit și puțin diferit: un pic mai multă Europă Centrală și mai puțină Europă de Est, incluzând Slovacia, Cehia, Polonia, dar și Austria, dar și o parte din fosta Iugoslavie. Ceea ce făceam, în principal, era să căutăm asemănări între literaturile zonei – am pornit la drum cu o idee preconcepută și încercam să găsim argumentele care să o probeze. Cum era de așteptat, am constatat că literaturile respective aveau multe trăsături în comun. Lucram și la un Dicționar al romanului central-european din secolul XX… încă lucrăm la el, dar într-o zi va fi gata și poate vei fi interesată să-l publici la Istros. Ce să te întreb este dacă poți să distingi niște trăsături comune ale acestor literaturi mici de care te ocupi?

Interesantă întrebare… Poate că această idee a individului neputincios împotriva destinului – indiferent dacă soarta se manifestă sub forma unei armate invadatoare sau a regimului comunist sau… Această idee că istoria joacă împotriva noastră transpare din aproape tot ce am publicat. Și nu cred că este ceva ce oamenii de aici înțeleg prea bine. Poate fiindcă suntem izolați, ca insulă, și nu am fost invadați timp de o mie de ani, așa că am dezvoltat o altă mentalitate. Poate pentru că noi, la fel ca americanii, credem mai mult în posibilitățile voinței proprii.

„Noi”, adică cine?

Noi, britanicii…

Te joci mereu cu această dublă identitate…

Da, așa e! (râde) Cred, de asemenea, că oamenii din acea parte a Europei scriu în mare măsură ceea ce vor, pentru că oricum nu câștigă destul pentru a trăi din ceea ce scriu. Deci își pot asuma toate riscurile, fiindcă nu au nimic de pierdut. Și asta înseamnă mai multă libertate pentru scriitori. În timp ce aici cerințele pieței îi forțează pe autori să se conformeze unui anumit gen sau unui mod de a scrie sau unui subiect. De exemplu, am publicat la un moment dat un roman unui autor din Muntenegru, Ognjen Spahic, a cărui acțiune se desfășoară în România, în ultima leprozerie din Europa, la sfârșitul anilor ’80 – o carte ca asta nu ar fi apărut niciodată în Marea Britanie. Pentru că s-ar fi pus întrebările: ce caută un muntenegrean să scrie despre o leprozerie din România; ce legătură avem noi cu aceste personaje; de ce în carte nu există niciun englez?

Ei bine, atunci următoarea întrebare este cum de ai îndrăznit să-l publici în engleză?

Am îndrăznit pentru că este o carte minunată! Și a devenit un roman-cult. Nu-mi pasă de nimic altceva.

Cum îți alegi în general cărțile/autorii?

În general, mă orientez după premiile obținute sau caut cărți care să fi fost măcar nominalizate la premii.

Va să zică îți asumi o mulțime de riscuri, dar nu chiar pe toate…

Exact! În general e vorba de cărți pe care nu le pot citi – pot să citesc în croată, dar nu în română, de exemplu – așa că trebuie să-l cred pe cuvânt pe agent sau pe traducător. Deci am nevoie de un  fel de validare, de ștampilă. În afara cazurilor în care dau peste ceva cu adevărat excepțional… dar, chiar și atunci, am nevoie de ceva în plus care să mă facă să decid în favoarea cărții respective.

Ce se întâmplă când cartea a fost deja tradusă într-o altă limbă de mare circulație?

E una dintre soluții. Am făcut asta de mai multe ori, să citesc cartea într-o altă limbă pentru a-mi forma o opinie. Dar și aici există un risc.

Aceste „ștampile” despre care vorbeai sunt importante pentru vânzarea cărții, fiindcă toți acești autori sunt aproape complet necunoscuți pentru cititorii britanici…

Da. Și orice fel de ștampilă contează. Am văzut asta cu Eliade – în cazul lui mi-a fost mult mai ușor, fiindcă mulți dintre cititori îi cunoșteau deja reputația. Cartea a fost recenzată fără ca eu să mă zbat deloc, apoi s-a vândut pur și simplu, fără efort.

Care au fost autorii cei mai de succes ai editurii?

Tocmai l-am pomenit pe Eliade. Romanul adolescentului miop s-a vândut deja în peste 12.000 de exemplare.

Mult pentru o carte în traducere!

Da, foarte mult. Nu e un număr mare în sine, dar e foarte bine în context. O altă autoare care s-a vândut excelent a fost Olja Savičević, cu La revedere, cowboy, care a avut cronici în The Guardian și The Irish Times. Este o carte frumoasă, de atmosferă, despre Split și suburbiile Splitului, povestea unei fete ce își caută fratele care s-a sinucis. Sună pesimist, dar povestea este și foarte amuzantă, iar limba e deosebit de frumoasă și de surprinzătoare.

Foarte bine a mers și romanul Șapte frici al lui Selvedin Avdić, și el s-a vândut în aproximativ 12.000 de exemplare. Autorul era un scriitor bosniac complet necunoscut, care mi-a fost recomandat. Nu a câștigat Meša Selimović, care este cel mai mare premiu pentru literatura croată, dar a ajuns pe lista scurtă. După ce a apărut în limba engleză, cartea a fost recenzată în The Guardian de Nick Lezard, care a și inclus-o în celebrul lui top pe anul 2014, iar asta a făcut ca ea să se epuizeze rapid. E o carte neobișnuită: la sfârșitul ei, autorul a lăsat șapte pagini goale, îndemnându-l pe cititor să-și adauge propria listă de spaime, ideea fiind că trebuie să ai cel puțin șapte lucruri de care să-ți fie frică, altfel nu ești om. E o poveste a Bosniei postbelice, plină de violență, dar nu exprimată direct. Violența pândește în spatele a tot și a toate, la fel ca fantomele.

Există lucruri pe care cititorii britanici le caută în mod special în cărțile publicate de Istros?

Cred că, de pildă, atunci când vine vorba de un autor bosniac, caută războiul. Și asta e puțin trist, dar nu se poate schimba nimic. Pentru literatura română, nu știu. Dar cred că, în general, există o prejudecată, care ar putea fi parțial justificată, că toate cărțile autorilor din Europa de Est au teme depresive. Dar, pe de altă parte, oamenii nu au nicio problemă să se uite, de exemplu, la filme ca „Gomora”, care e, de asemenea, îngrozitor de deprimant… dar e și real, și adevărat, și important etc. Nici măcar nu înțeleg ce înseamnă „depresiv”… Istros publică și cărți mai senine. Viața începe vineri de Ioana Pârvulescu poate fi un exemplu – o carte fermecătoare, în care acțiunea e plasată cândva la sfârșitul anilor 1800. 

Cred că acum ar trebui să te întreb cum alegi autorii români.

Pe Ioana Pârvulescu am cunoscut-o la ceremonia de decernare a Premiului Uniunii Europene pentru Literatură – cred că am publicat în total șapte autori care au câștigat EUPL. Este unul dintre premiile pe care le urmăresc. Apoi mă uit la premiile regionale și la premiile naționale, precum Meša Selimović. Mă țin la curent cu tot ce se întâmplă în literaturile regiunii. Și pentru că urmăresc toate premiile, rezidențele și bursele, aflu imediat numele despre care se vorbește. În România îl aveți în primul rând pe Mircea Cărtărescu, numele lui e pe buzele tuturor. Dar Cărtărescu scrie niște cărți atât de lungi, încât nicio editură mică nu-și permite să-l publice. Mi-e cu neputință să public o carte de 700 de pagini, pur și simplu ar fi prea costisitor.

Să ne întoarcem puțin la începuturi: cum e să construiești de la zero o editură mică, de nișă, dedicată literaturii în traducere, atunci când intri pe o piață care se luptă cu fatidicul 3-4%, procentul infim al cărților în traducere din totalul de cărți publicate în fiecare an?

Există mai multe edituri mici pe piață și toți ne cunoaștem între noi, ne întâlnim în aceleași comitete și la aceleași evenimente etc. Și toți ne luptăm pentru aceiași, nu foarte mulți, traducători buni. Suntem într-o competiție permanentă unul cu altul, dar, cum să spun, de fapt suntem toți în aceeași barcă. Una care se deplasează foarte încet… (râde) Pentru mine, genul de expunere care contează cu adevărat în ceea ce privește vânzările este cea dată de cronici, recenzii și premii. Până de curând, numărul premiilor acordate pentru cărți în traducere era foarte mic (The Man Booker International Prize, Dublin International Award și încă câteva, mai obscure), deci trebuia să ne confruntăm și cu această problemă. Eu chiar am inițiat un premiu, The EBRD Literature Prize (Premiul BERD pentru Literatură), e un lucru concret pe care l-am făcut. Cred că, și dacă n-aș fi făcut decât asta, ar fi OK, pentru că este o inițiativă care poate să conteze în mod real.

Cum ai reușit să-ți creezi rețeaua de critici/recenzenți, cum i-ai convins în primă instanță că ceea ce publici la Istros sunt niște cărți care merită citite și despre care merită scris?

Secretul este perseverența. Știu, e o calitate subestimată și deloc sexy, dar e cea mai importantă. (râde) Le trimit cărțile tuturor recenzenților posibili și apoi urmăresc îndeaproape ce se întâmplă cu ele, întreb „ai primit cartea”, revin și cu alte întrebări ș.a.m.d. Un joc pe care nu l-am jucat niciodată este cel cu invitațiile la prânz (râde), deși poate că ar fi trebuit să fac și asta. Dar nu e stilul meu, multă vreme nici nu mi-a trecut prin cap. Am continuat doar să trimit cărțile în stânga și-n dreapta și să sper la ce-i mai bun.

Când am început, nu cunoșteam pe nimeni în mediul editorial. Pentru că nu mai lucrasem în domeniu și, în plus, locuiam în străinătate. Așa că a trebuit să îmi creez rețeaua pas cu pas. Și, slavă Domnului, au fost câțiva cronicari care chiar m-au sprijinit. Iar când începi să prinzi viteză, lucrurile se mișcă odată cu tine. Dar e dificil, e cu suișuri și coborâșuri.

Crezi că Brexitul va influența modul cum merg lucrurile și în domeniul editorial, va avea un efect și asupra activității tale?

Nu cred… Cred că oamenii care citesc astfel de literatură vor continua pur și simplu să o citească. Este însă posibil să nu mai reușim să ajungem la alți cititori, genul acela de oameni care cumpără o carte de la WH Smith înainte de a lua trenul și la care ne-am dori foarte mult să putem ajunge. Oameni care nu ar citi niciodată un roman croat, de exemplu…

Cealaltă problemă, în afară de lupta cu faimosul procent de 3-4%, este aceea că te zbați să impui un brand pe o piață dominată de giganți editoriali. Ce șanse de reușită ai?

Ei bine, șansele sunt foarte mici… Cum aș putea eu să plătesc anunțuri în ziare sau prezența în vitrinele librăriilor? Nici nu mă pot gândi la așa ceva, îmi depășește cu mult bugetul.

Tocmai de aceea trebuie să fii mai inventivă…

Da, pur și simplu nu îi pot bate la acel joc. Îi pot bate doar dacă apelez la trucuri. Încerc să obțin cât mai multe finanțări posibil, de la Arts Council și de la instituțiile locale. Numai așa pot ajunge la oameni la care n-am ajuns niciodată înainte. Încerc, de asemenea, să particip la cât mai multe evenimente posibil – cum ar fi Ziua Balcanilor de la British Library. Parteneriatul cu astfel de instituții este foarte important. Dar nu funcționează întotdeauna, depinde de cărți…. Din păcate, eu nu am o echipă cu care să lucrez, și nici n-am timp să fac totul singură.

Distribuția este o problemă?

Nu, distribuția e cel mai ușor lucru, pentru că sunt membră Inpress, care este o asociație puternică de editori independenți, și am reprezentanți foarte buni în relația cu librarii. Nu aș avea energia să țin singură legătura cu ei. Desigur, asta înseamnă 10% pentru distribuție și 10% pentru reprezentare, plus reducerile… dar merită.

După doi ani de creștere organică, colaborarea ta cu Peter Owen a venit ca o lovitură. Ce ți-a adus această asociere?

Îmi dau seama acum că nu prea știu să joc în echipă… (râde) M-am obișnuit să fac totul pe cont propriu și sunt foarte implicată personal în această activitate… De fapt, mulți dintre oamenii cu care lucrez mi-au devenit prieteni, așa că apariția fiecărei cărți este pentru mine ceva foarte personal. E o abordare total diferită. Mă investesc personal foarte tare în ceea ce fac – așa îmi place mie.

Am publicat șase cărți împreună cu Peter Owen și partea pozitivă este că prin ei am avut acces la piața americană. Ei îl aveau deja, așa că recunosc că am profitat. Dar apoi ne-am despărțit. Trebuie să-ți spun că americanii iau un comision de 75% pentru toate cărțile, așa că practic nu rămâi cu aproape nimic. Lucrul ăsta are sens doar pe scară foarte largă, ceea ce, evident, nu se aplică pentru mine și editura mea. Pe de altă parte, există un mare potențial acolo, fiindcă piața americană e uriașă. Iar americanii sunt mult mai deschiși decât noi. Ei nu au prejudecăți, pentru că pur și simplu nu ne cunosc… Nu au prejudecăți, să zicem, despre România sau despre Serbia, pentru că nici măcar nu știu unde se află pe hartă. Cred că, în acest sens, ignoranța înseamnă libertate.

Să vorbim puțin și despre planurile tale pentru viitorul apropiat.

Urmează să scot o carte de povestiri a unui autor bosniac, Faruk Šehić, căruia i-am publicat deja,  în 2016, un roman intitulat Liniștit curge Una. Are o voce autentică și foarte puternică. Oricine poate să scrie despre războiul bosniac folosindu-se de el ca de un dispozitiv narativ, dar Šehić a fost acolo, era locotenent și avea 150 de oameni sub comandă, așa că aș prefera mai degrabă să-l ascult pe el povestind… Acum a revenit cu un volum de nuvele care îmi plac foarte mult. Apoi mai am în plan romanul unei autoare croate care, din păcate, a murit de curând, Daša Drndić. E vorba de Doppelgänger, pe care l-am tradus împreună cu Celia Hawkesworth. Am mai tradus și înainte, dar niciodată un roman, iar Doppelgänger a fost pentru mine ca un masterat. 

Londra, iunie 2018