Următoarea mea invitată în seria interviurilor de istorie orală despre exilul londonez este Eleanor Sebastian, de formație arhitectă, cu o specializare în domeniul afacerilor și o carieră solidă în Banca Mondială, Organizația Națiunilor Unite și UNICEF. Într-o companie din care nu lipsesc personalitățile accentuate, prezența ei se detașează ca una dintre cele mai intense, mai eclatante și, nu în ultimul rând, mai surprinzătoare. Pentru Eleanor, depeizarea la vârsta adolescenței a însemnat libertatea de a alege unde să trăiască și impulsul pentru a găsi în sine nesfârșite resurse de adaptare. Nu a privit nicicând înapoi cu mânie, ci mereu înainte, cu o poftă de viață pantagruelică și o capacitate de a se bucura pe măsură. O singularizează printre ceilalți intervievați, pe lângă atitudinea conciliantă față de momente dificile din trecut, felul în care pune în discuție conceptul de disidență politică și însăși ideea de exil.

Provenită dintr-o familie de evrei nepracticanți, din care generația bunicilor a pierit aproape în întregime la Auschwitz, Eleanor s-a născut la București, în 25 iunie 1944. După plecarea din țară în 1960, a ajuns la Santiago de Chile, unde a făcut studii de arhitectură și dezvoltare urbană. Ulterior, după emigrarea în Statele Unite ale Americii, a urmat cursurile Școlii de Administrare a Afacerilor la George Washington University. A început prin a fi, la Washington și New York, consultant pentru câteva companii americane și străine. Între 1972 și 1978, a lucrat la Banca Mondială, în departamentele financiar și de dezvoltare urbană, iar în anii ’80-’90, din poziția de consultant al Centrului ONU pentru Cooperare Transnațională, a inițiat și pus în aplicare proiecte de asistență tehnică în mai multe țări din Africa și Europa de Est. A condus, de asemenea, programul EMPRETEC al Organizației Națiunilor Unite, dedicat dezvoltării sectorului antreprenorial. A lucrat apoi, între 1994 și 1997, pentru biroul de colectare de fonduri al UNICEF, în relația cu mai multe guverne și agenții ale ONU. În 2006, a adus în România franciza „Time Out”, revistă pe care a editat-o la București, împreună cu Anca Ioniță, timp de mai mulți ani.

A fost membră a conducerii Academiei Rossica și a OEF International (organizație care desfășoară proiecte de dezvoltare pe termen lung pentru îmbunătățirea situației economice a femeilor), precum și a National Association for Female Executives, Women’s Economic Round Table, The Group on Equal Rights for Women in the United Nations și The Advisory Board of the National Parenting Association. Toate aceste afilieri, ca și implicarea în numeroase campanii de fundraising în beneficiul unor cauze legate de bunăstarea femeilor și copiilor de pe întreg globul, au avut drept urmare includerea ei pe lista celor mai influente femei din lume, The World Who’s Who of Women.

Pentru Eleanor Sebastian, cheia succesului pare să fie, înainte de toate, atitudinea. Povestea sa de familie reflectă același caracter voluntar, pozitiv și energic, pentru care nu există obstacol de nedepășit. Eleanor este căsătorită cu Charles Frank, un profesionist al finanțelor internaţionale, fost președinte al Băncii Europene de Recostrucţie şi Dezvoltare, împreună cu care a crescut șase copii. În perioada în care am înregistrat interviul era stabilită la Londra, pe una dintre străduțele pitorești din Belgravia, în apropiere de Institutul Cultural Român. Peste ani ne-am regăsit la New York, unde – fatalitate – locuiește de asemenea nu departe de Institut, în cartierul ambasadelor din vecinătatea sediului ONU. La fel ca până acum, când nu călătorește spre destinații pentru ceilalți exotice, își împarte timpul între New York, Londra și București, având pentru fiecare dintre aceste locuri sentimentul de apartenență al unui cetățean universal. Toți cei care o cunosc – și nu sunt deloc puțini: când am întâlnit-o prima oară, cu ani în urmă, mi-a adăugat numele într-o agendă care cuprindea peste 5000 de contacte – ar putea vorbi despre ea ca despre un geniu al relaționării. După mine, cuvântul care o descrie cel mai bine este un termen englezesc, în înțelesul său cel mai cuprinzător: dincolo de multele talente cu care a fost dăruită, „Eno” rămâne în mod esențial a Networker – un om care a știut să creeze și să întrețină o formidabilă rețea de prieteni, ramificată în cele două emisfere.

(Londra, aprilie 2011 – New York, iunie 2023)

---

„Eram foarte bine pregătită, dar şi foarte sigură de mine”

Eu m-am născut la Bucureşti, spre sfârşitul războiului, în 1944. Mama mea e evreică unguroaică din Transilvania, vorbea ungureşte acasă şi a învăţat româneşte la şcoală. Acum are nouăzeci de ani (n.red.: între timp, mama nu mai trăiește). Vine dintr-o familie middle class, cu pian acasă, bine educată. Ea a făcut Conservatorul şi mergea pentru examene la Budapesta. Tata vine dintr-o familie foarte săracă din Moldova, tatăl lui a fugit la Viena în timpul Primului Război Mondial, ca să nu facă serviciul militar, şi şi-a lăsat nevasta cu doi copii în România. Ea a murit şi cei doi copii au fost trimişi la respectivii bunici: unul la cei materni, celălalt la cei paterni. Când tatăl meu avea șaptesprezece ani, deci în 1927, un unchi bogat din America a venit să-şi vadă cei doi nepoţi. Cred că s-a dus mai întâi la fratele lui taică-meu şi i-a oferit să aleagă între un ceas de aur şi un palton de blană. Nu ştiu ce a ales unchiul meu, dar lui taică-meu i-a oferit aceleaşi lucruri, şi el a zis: „N-ar fi mai bine să-mi plăteşti un an de facultate în Germania?”. Unchiul era foarte bogat şi n-avea copii. A spus: „Foarte bine”. Aşa că taică-meu a făcut ingineria şi apoi un doctorat în Germania, pe banii unchiului. Când unchiul a murit, în America, prin anii ’50, le-a lăsat verilor noştri de acolo numai 20.000 de dolari. Am aflat asta mai târziu, când am ajuns şi noi în America. Iar taică-meu a zis: „Vai, mie mi-a dat mult mai mult, o avere!”. Corect.

Taică-meu, după ce-a făcut şcoala în Germania, s-a întors în România prin ’35 şi lucra la Bucureşti ca inginer, iar vara făcea serviciul militar, fiindcă nu-l făcuse la timpul lui. În una dintre verile astea a ajuns la Zalău, unde s-a cunoscut cu maică-mea, s-au căsătorit şi au venit împreună la Bucureşti. Părinţii maică-mii, evrei din Transilvania, sub ocupaţia ungurilor au fost duşi la Auschwitz, în iunie 1944. Dacă mai trăiau două-trei luni, se salvau. Bunicul care locuia la Viena tot la Auschwitz a murit. Deci la începutul războiului îmi trăiau trei dintre bunici şi toţi trei au fost omorâţi la Auschwitz.

Mama venea dintr-o familie nereligioasă. Taică-meu locuia cu acei bunici care erau mai habotnici, dar amândoi, şi mama, şi tata, erau atei, mândri să spună că sunt evrei, dar atât. Şi eu sunt mândră să spun că sunt evreică, dar nu ştiu nimic despre religie. Soţul meu, Charles, care e catolic, ştie mult mai mult despre iudaism decât mine…

Deci părinţii mei au locuit la Bucureşti. Eu m-am născut acolo, dar fratele meu s-a născut în Oraşul Stalin. Noi ne petreceam vara la Predeal şi pe mama au prins-o durerile naşterii acolo. Ce era să facă, să meargă la Bucureşti sau la Braşov? Pe atunci se chema Oraşul Stalin. Tatăl meu obișnuia să spună: „Atâta timp cât Regele o să rămână în România, n-o să fie nicio problemă”. Dar Regele a plecat în ’47, şi taică-meu a început să facă cereri să plecăm şi noi din ţară. A încercat şi cu o vacanţă în Grecia… în fine, n-a reuşit. În Israel nu voia să se ducă şi avea dreptate. Până la urmă, în 1960, printr-o cunoştinţă, i s-a prezentat un general care voia apartamentul nostru de la Bucureşti. Locuiam pe Strada Luterană, vizavi de Şcoala Germană, în spatele Palatului Regal, într-un apartament foarte frumos care de fapt nu era al nostru. Generalul i-a zis lui taică-meu: „Eu te ajut să pleci şi pe urmă iau apartamentul”. Şi, cum se spune în America Latină, dicho y hecho, zis și făcut: ne-au dat hârtiile și am putut pleca la Paris, unde maică-mea avea doi unchi. Atunci asta se chema „reîntregirea familiei”.

Eu mergeam la şcoală la „Sava” (n.red.: Colegiul Național „Sfântul Sava”), despre care se spunea că e cea mai bună şcoală din Bucureşti… și acum este încă cea mai bună școală. O mulţime de intelectuali au trecut pe acolo. Eram foarte mulţumită, se făcea şcoală serioasă în România. Eu, de exemplu, n-am mai învăţat nimic nou la matematică până am ajuns la facultate, în Chile. Aveam cincisprezece ani când am plecat din România. Am ajuns la Paris, dar taică-meu nu voia să rămână în Europa, voia să ajungă în Canada. Dar şi Canada, şi America aveau o cotă pe ţară, dădeau, să spunem, 200 de vize pe an pentru români. Ar fi trebuit să aşteptăm vreo trei ani la Paris să ne vină rândul şi taică-meu n-a vrut. Între timp îi scrisese unui fost coleg de facultate din Germania, care era căsătorit cu o româncă şi cu care a rămas în contact. Colegul acesta locuia în Chile şi i-a trimis lui taică-meu un contract de lucru, o viză şi o ofertă cu 250.000 de pesos pe lună, care erau atunci 250 de dolari, dar se trăia bine cu ei. Şi așa am ajuns în Chile în ’60, mama, tata, eu şi fratele meu, care e cu doi ani mai mic decât mine şi mai târziu s-a făcut bancher la New York.

Eu m-am căsătorit de ziua mea de nouăsprezece ani, cu un chilian care pleca la şcoală în America. Eram împreună de vreo şase-şapte luni, el pleca la facultate la Berkeley, eu dădusem bacalaureatul şi eram studentă la Inginerie în Chile. Dar ar trebui să-ți povestesc mai întâi o poveste nostimă cu şcoala: maică-mea obţinuse de la Şcoala Franceză o bursă pentru amândoi, pentru frate-meu şi pentru mine. Noi vorbeam franceza, şcoala ne-ar fi luat, dar nu pe gratis, şi părinţii nu puteau să-şi permită taxele. Dar eu aveam o profesoară care mă învăţa spaniola şi care preda la cea mai bună şcoală de stat, Liceo 7, o școală de fete, care era şi foarte aproape de unde locuiam. Şi ea mi-a zis: „Știi că directoarea şcolii e profesoară de matematică, dacă te duci să vorbeşti cu ea, poate reuşeşti să intri acolo”. Eu împlinisem deja șaisprezece ani. Mă duc la școală, mă primeşte secretara… În viaţa lor nu văzuseră un copil care să vină să vorbească singur cu directoarea! De obicei venea mama, cu scrisoare de la un ministru, de la un general… Ştii cum se spune: de la part de qui? Mă primeşte doamna directoare şi eu îi zic: „Știu foarte bine matematică şi mai ştiu că aici aveţi o clasă de matematică, iar dacă mă primiţi la şcoala asta vă promit că scot cea mai mare notă la matematică la bacalaureat!”. Doamna a fost aşa de impresionată că un copil de șaisprezece ani a venit la ea fără mamă, fără tată, fără scrisori de recomandare, încât imediat a chemat secretara, a făcut o hârtie şi m-a admis în şcoală. Şi, într-adevăr, am scos cel mai mare punctaj la matematică la bacalaureat. Eram foarte bine pregătită, dar şi foarte sigură de mine. Asta nu te învaţă nimeni, e un fel de-a fi. Şi a fost foarte bine acolo, mi-am făcut o mulţime de prieteni.

Una dintre cele mai bune prietene ale mele din România emigrase cu şase luni înaintea mea în Argentina. Am crezut că n-o s-o mai văd în viaţa mea, dar când am plecat de la Paris, ne-am dus la Marsilia, apoi cu vaporul la Buenos Aires şi am stat acolo trei zile. După aceea ea s-a mutat în Chile datorită mie! Eu mi-am făcut imediat prieteni şi la Paris. Cred că aşa sunt copiii, se împrietenesc imediat. De exemplu, când noi m-am mutat de la Washington la New York, copiii mei erau disperaţi, dar după două săptămâni au uitat. Noi voiam să ne întoarcem la Washington pentru prieteni! Copiii îşi fac prieteni uşor… Părinţii cred că ei suferă, dar nu e deloc aşa. Oricum, dacă suferă, îţi dai seama numai peste douăzeci de ani. Eu m-am mutat cu copiii şi ştiu. De fapt, orice-ai face, tot nu iese bine cu copiii… (râde) Eu am doi gemeni care sunt foarte diferiți între ei. Unul îmi reproşează că nu i-am stabilit nicio limită. Altor copii li se spune tot timpul: „Să fii acasă la ora zece, n-ai voie să te duci acolo, n-ai voie să te duci dincolo”… şi el îmi reproşează că nu i-am pus limite! Iar copilul meu cel mai rebel, care nici dacă murea nu asculta nimic din ce-i spuneam, acum îi zice copilului lui, care are doi ani jumătate şi mereu face ceva ce nu e voie: “You can’t do that!”. Şi începe să numere: “One, two”… când ajunge la „doi”, ăla mic nu mai mişcă! Iar lui puteai să-i numeri până la zece de cinci ori şi tot ce voia el făcea!

Să revenim, te rog, fiindcă te-ai îndepărtat puțin de la cronologie: deci ești la școală în Chile…

Sunt la facultate în Chile și mă căsătoresc în ziua în care împlinesc nouăsprezece ani cu acest iubit al meu care pleacă în America pentru doi ani. La început el a zis: „Tu mă aştepţi şi când mă întorc o să fim împreună”. A aştepta pe cineva în Chile însemna că nu te poţi duce nici la cinema cu prietenii… Şi eu am răspuns: „Eşti nebun?”. Şi am hotărât să ne căsătorim, gândindu-ne că unde trăieşte unul, trăiesc şi doi. El avea o bursă la Berkeley. Aşa că ne-am căsătorit şi am plecat împreună în America. Eu mi-am găsit de lucru și mergeam şi la şcoală. Primii doi ani am mers la un college, pentru că nu aveam bani de universitate. Apoi m-am înscris la universitate şi, pentru că avusesem note foarte bune la colegiu, mi-au dat o bursă. Dar tocmai atunci a trebuit să ne întoarcem în Chile! În America mă apucasem de Matematică, dar la întoarcerea în Chile am decis să fac Arhitectura. Am stat în Chile încă cinci ani, am făcut şi un masterat în Arhitectură. După aceea a fost ales Allende preşedinte şi eu mi-am zis: „Am avut destul parte de comunişti în România, nu vreau să-i văd şi pe comuniştii din Chile!”. Şi l-am convins pe bărbatul meu să plecăm în America. Am ajuns acolo, el şi-a găsit de lucru, apoi mi-am găsit şi eu… El lucra, la Washington, la OAS, Organization of American States, iar eu la Pan American Health Organization. După aceea mi-am găsit un job la World Bank. Eu ştiam deja de mult că mariajul nostru nu mergea bine, dar făcusem doi copii, am venit cu copiii şi cu o nanny la Washington şi abia când am început să lucrez l-am anunţat că vreau să divorţăm, pentru că în sfârșit eram destul de puternică să lupt cu el pentru copii. Eu am fost cea care a plecat de acasă, aşa că a trebuit să mă bat pentru custodia copiilor, pe care am obţinut-o. Între timp am făcut şi un masterat în Planning la George Washington University. Deci lucram, mergeam la şcoală, divorţam… la vârsta aia poţi să faci de toate!

După ce am divorţat de Gaston (aşa îl chema pe primul meu soţ), am avut un iubit indian… care mi l-a prezentat pe Charles. Charles avea şi el doi copii, şi când am decis să ne căsătorim eu am zis: „Hai să facem un copil împreună!”. El a răspuns: „Nu avem destui, patru copii? Nu ştii că în America trebuie să plăteşti pentru şcoala copiilor?”… Zic eu: „Da, dar totuşi hai să facem unul!”. Şi din acest unu au ieşit gemenii… Şi ei chiar au fost liantul familiei. Altfel am fi spus mereu „copiii mei, copiii tăi”. În anumite momente, unul dintre gemeni era prieten cu unul dintre copiii lui sau unul era prieten cu fiica mea. Ei au ţinut familia împreună.

După ce am divorţat de Gaston, am locuit în continuare la Washington. Eu am lucrat la Banca Mondială, am avut un job foarte interesant. Lucram într-un departament, la Urban Projects, care era unul singur pentru toată lumea. Şi am făcut proiecte în Columbia, în Filipine, în Africa… Charles fusese profesor la Princeton, dar s-a mutat la Washington pentru că a încurajat-o pe fosta lui nevastă să meargă la graduate school, ea a intrat la Drept la Washington, el şi-a găsit de lucru la un think tank, şi după aceea i s-a oferit să devină consilier pentru Kissinger, în perioada în care era Secretar de Stat.

Poate o iei un pic mai de departe, dacă vrei să povestești despre Charles… Cine e Charles?

Charles e american la a treia generaţie, familia lui din partea tatălui vine din Germania, bunica lui paternă e din Alsacia-Lorena. Familia mamei e foarte amestecată. Toți, catolici convinşi. Când era mic, Charles a cântat la cor în biserică, a fost băiat de altar. Ai lui nu mâncau carne vinerea, ţineau post, erau foarte religioşi. Mama lui era cea tare, care făcea regulile în casă. După ce ea a murit, Charles şi cei trei fraţi ai lui au divorţat cu toţii în numai trei luni. Ar fi divorţat înainte, dar n-au făcut-o din cauza ei. E foarte interesant: în Europa, unii rămân căsătoriţi şi au metrese, în America, oamenii divorţează şi se recăsătoresc. Charles, foarte deştept, foarte capabil, a fost acceptat la toate universităţile unde a aplicat. Prima lui specializare e în matematică. După aceea a făcut, la Princeton, un doctorat în Mathematical Economics. Apoi a început să-i placă domeniul dezvoltării, primul lui job a fost în Uganda, la Universitatea Africii de Est, unde a fost profesor doi ani, cu o finanţare de la Fundaţia Rockefeller. Apoi s-a întors în America şi a fost profesor la Yale doi ani. După aceea Princeton l-a chemat înapoi şi, după scurtă vreme, a luat tenure. Eu mă laud întotdeauna că el a fost cel mai tânăr profesor de la Princeton cu tenure. „Dar nu e adevărat”, zice el, „mai era un domn, cu şase luni mai tânăr”. „OK”, zic, „atunci ai fost cel mai tânăr profesor catolic cu tenure”… (râde)

Prima lui fiică s-a născut în Uganda, iar băiatul s-a născut la Princeton. Mariajul lui a fost şubred de la început: prima nevastă semăna foarte mult cu mama lui şi el a crezut că o salvează. Şi ea fusese studentă la Princeton, din primul grup de fete acceptate, iar fiica lor a fost prima studentă care avusese ambii părinţi la Princeton. Charles a încurajat-o să facă şi graduate school, aşa că ea a făcut Dreptul la Washington. Aşa au venit la Washington, unde mă găseam şi eu, şi printr-un prieten comun ne-am cunoscut. Eram amândoi despărţiţi la momentul ăla, deci nu poate nimeni să spună că ne-am stricat casa unul altuia… cu toate că asta nici nu contează. Copiii ar fi fericiţi şi azi dacă eu m-aş întoarce la tatăl lor sau dacă Charles s-ar întoarce la fosta nevastă. Copiilor le place ca părinţii lor să fie împreună. În cazul meu, a fost imposibil, şi ar fi fost chiar dacă n-ar fi existat Charles.

Deci Charles lucra la Departamentul de Stat şi, la patruzeci de ani, aveam împreună şase copii. Noi am cheltuit un milion şi jumătate de dolari pe şcolile copiilor! Toţi au mers, de mici, la şcoli private. Din cei şase, patru au mers şi la graduate school. Când lucram la Banca Mondială şi la ONU, şcoala copiilor era subvenționată, ceea ce a fost un mare ajutor.

---

---

„În România, sub comuniști, învățai să fii plin de resurse”

Când am plecat din România, a trebuit să renunţ la cetăţenie, aşa că eu aveam paşaport chilian. La Banca Mondială îmi dădeau home leave în Chile. Şi le-am zis: „De ce nu îmi plătiţi mie concediul în România, fiindcă eu sunt de fapt româncă?”. Bineînţeles că nu au vrut. Am devenit faimoasă atunci pentru că m-am certat cu ei şi am scris în ziarul Băncii: „Dacă Napoleon ar fi angajatul Băncii Mondiale (concediul acela plătit, la care aveai dreptul o dată la doi ani, se chema Napoleon’s home leave), unde l-aţi trimite?”. Eu voiam să merg în România, nu în Chile, pe banii lor. În Chile mergeam oricum, dar în România nu ajungeam niciodată. Şi am mai dat şi alte exemple: „Dacă Onassis ar lucra la Banca Mondială, unde ar merge, în Argentina sau în Grecia?”. Ei bine, tot n-au acceptat. La ONU, în schimb, mi-au dat voie să alternez: mergeam o dată în Chile, o dată în România. Când am ajuns la ONU, în 1990, aveam deja, obținusem un paşaport românesc.

Atât de târziu?

Da. Cu toate că România m-a interesat dintotdeauna. Am rămas în legătură cu oameni, citeam despre România… În 1968 am fost în ţară cu Gaston, atunci m-am întors prima oară. Am cumpărat o maşină în Germania şi am făcut un voiaj mai lung: am trecut prin Italia, Grecia, Turcia, Bulgaria, am ajuns şi în România. Eram cu totul iresponsabilă! Aveam un Volkswagen şi cineva m-a întrebat dacă aş schimba – eu voiam să-mi cumpăr o icoană – dacă aş schimba roţile de la Volkswagen pentru roţile de la maşina lui şi în schimb se oferea să-mi dea o icoană. Eu am zis: „Foarte bine!”. Dar până la urmă s-a răzgândit, a spus că roţile mele nu erau mai bune ca ale lui. Aşa că am cumpărat o icoană şi am scos-o din România… împreună cu trei tablouri de Victor Brauner!

În familia Brauner, prieteni cu familia mea, erau şase fraţi, dintre care unul avea să devină faimos. Victor Brauner a ajuns cel mai cunoscut, dar geniul familiei era Harry Brauner, folcloristul, căsătorit cu Lena Constante, care a fondat Institutul de Folclor de la Bucureşti. Ei mi-au dat aceste trei tablouri, să le scot din România. Acuma, dacă mă gândesc, puteau să mă arunce în închisoare pentru asta! Dar eu contam pe faptul că cei de la vamă n-or să ştie despre ce e vorba. Eu veneam dintr-un voiaj prin mai multe ţări şi am spus că icoana e din Grecia ş.a.m.d. Aveam o valiză în portbagajul Volkswagen-ului, asta era tot. N-am avut nicio problemă, nici la intrare, nici la ieşire. S-au uitat sub maşină, au căutat să vadă dacă nu e vreo persoană ascunsă acolo. (Eu am o prietenă la New York care a ieşit din ţară ascunsă sub maşină, lângă motor. Acum n-ar mai încăpea, că e foarte grasă…) Deci am scos aceste trei tablouri, pe care le-am ţinut apoi o vreme la mine. Sora lui Victor a reuşit să iasă după vreo trei ani, i le-am dat şi ulterior le-a vândut la o licitaţie la Sotheby’s cu vreo 150.000 de dolari, din care a trăit douăzeci de ani după aceea.

În 1980 sau ’81, am revenit la Bucureşti cu Charles. Nu mai fusesem deloc între timp. Mă mutasem de la Washington la New York, Charles era bancher la Salomon Brothers, care tocmai făcuseră o reeşalonare a datoriei Boliviei. După câteva luni l-a căutat un domn care era şeful Asociaţiei de Prietenie între România şi Statele Unite ale Americii. Nu era român, cred că era sud-african. Era președintele Philip Brothers și al unei companii miniere mari. Îl sunaseră de la București să-l întrebe dacă știe pe cineva care ar putea să joace același rol pentru România. Așa s-a ajuns la Charles, care mi-a zis într-o seară: „Mă duc în România”. „Bine”, zic, „vin și eu cu tine”. Iar el îi spune domnului ăluia, care era mare ștab la New York: „Ar veni și nevasta mea, dar nu știu dacă se poate. E româncă și a plecat legat din România acum douăzeci de ani”. Iar el a sunat la protocol, a povestit totul și răspunsul a fost: „Madame Frank is welcome” (n.red.: pronunță „velcom”). Eu, în culmea fericirii!

Am ajuns la București în iarna lui 1980 sau ’81… Era urât de tot, două lămpi pe tot Magheru! Ne-au pus la Intercontinental, unde ne-au dat un apartament întreg. Charles avea șofer și translator, iar eu și cealaltă doamnă, tot așa, șofer și translator. Traducătorul era un securist… lasă că oricum n-aveam nevoie de traducere. Dar n-am spus nimic.

Acest cuplu de care povestesc mai fusese cu câteva luni înainte în România. Era o bancă, Manufacturers Hanover, unica bancă străină de la București, lângă Universitate, și ei văzuseră acolo un colaj făcut din bucăți de ie. Iar doamna voia să-l găsească pe artistul care făcuse această lucrare. Deci s-au mobilizat, au găsit artistul, de fapt artista, și într-o zi ne-am dus să o vizităm. Mie nu mi s-a spus numele, m-am dus pur și simplu cu ei. Și deschide ușa Harry Brauner! Fratele lui Victor Brauner. Ei erau șase frați, cum ți-am spus. Și Harry se uită la mine și zice: „Eleanor?”… Harry era căsătorit cu Lena Constante, care era artista! În anii ’30 fuseseră folcloriști amândoi și voiajaseră mult prin țară, culegând cântece și povești și colecționând obiecte. În ’48 au fost implicați în Cazul Pătrășcanu și băgați la închisoare. Au ieșit în 1960. Eu m-am dus o dată la Breaza, unde Harry era în domiciliu forțat, apoi i-am revăzut în 1968, când am scos din țară tablourile.

În anii ’30, Lena Constante nu vrusese să se căsătorească cu el, a zis „Stau cu tine, dar nu mă mărit, nu vreau să le dau supă la toți prietenii tăi, eu vreau să-mi fac meseria”. S-au căsătorit abia în anii ’60, la Breaza. Sora ei era căsătorită cu Moisil, marele matematician… o familie foarte interesantă!… În fine, la ei era splendid. Doamna se duce în atelier, să vadă tablourile. Ea cumpără ceva, eu nu cumpăr nimic. Lena Constante cere un preț în lei, iar eu îi spun doamnei același preț în dolari. (râde) Plata le-a fost trimisă ulterior. Ei fuseseră între timp reabilitați și tocmai plecau la Bienala de la Veneția, banii le-au venit tocmai la timp.

După aceea, când m-am întors mai des în România, o vizitam de fiecare dată pe Lena și o ajutam cu ce puteam. Harry murise, dar ea a trăit mult, cred că vreo nouăzeci și cinci de ani. A scris o carte, se cheamă Evadarea tăcută, despre cei doisprezece ani de detenție, dintre care nouă a trăit în izolare absolută. Cartea a fost publicată mai întâi în Franța, unde a luat un premiu. Eu am ajutat la publicarea ei în engleză. În SUA a fost publicată de University of California Press cu titlul The Silent Escape. Când m-am dus odată la ea cu Philip, fiul meu, a scos dintr-un sertar o pereche de ciorapi de nylon cu care plecase la închisoare și pe care i-a remaiat de atâtea ori încât deveniseră groși, arătau ca niște șosete de lână. Voia să-i trimită lui Dupont.

Altă poveste genială: când a murit Harry, Lena a sunat-o pe o scriitoare care lucra la Muzeul Țăranului Român ca să-i spună că voia să dea muzeului toate cărțile și toate tablourile lui. Scriitoarea i-a spus să nu le dea nimănui, să o lase mai întâi pe ea să le vadă, să facă o carte și abia după aceea să decidă unde ajung. Eu strânsesem niște bani la New York, vreo 1.500 de dolari, și-i donasem Muzeului. Când m-am întors la București, m-au chemat să-mi arate cum folosiseră banii. Și mi-au prezentat-o pe doamna Nicolau – eu veneam de la Lena. Și doamna asta vrea să-mi dea o carte pentru care folosise banii respectivi. Și eu zic: „Mulțumesc, eu am cartea, fiindcă vin de la Lena, care mi-a dat două exemplare, unul pentru nepoatele ei din Canada”. „Dar cum de vă cunoașteți?” „Păi, sunt o prietenă de familie.” „Le știi și pe Vera și pe Olga?” „Da!” „Ai fost și tu la ‘Sava’?” Zic: „Da!”. Iar ea: „Și eu am fost la ‘Sava’. Cum spuneai că te cheamă?”. Nu auzise bine numele. „Eleanor Sebastian.” Zice: „Ești rudă cu Tom Sebastian?”. „E fratele meu!” Auzi tu ce mică-i lumea? Și ea zice: „Am să-ți povestesc o poveste despre fratele tău. Profesoara de geografie ne-a cerut să aducem pentru examen un carnețel și un elastic, ca să le prindă pe toate împreună. Și Tom s-a ridicat și a spus: ‘Tovarășa profesoară, pe mine să nu contați să vă aduc elasticul’. Și toată clasa a izbucnit în râs”.

Deci Irina Nicolau a scris această carte despre Harry, care e foarte interesantă. Citează acolo un gânditor important care a spus că Victor Brauner este fratele celebru, dar fratele cu adevărat genial e Harry Brauner.

Ai putea continua să povestești vizita în România împreună cu Charles?

Da, deci suntem în 1981. Charles are o întâlnire de patru ore cu Ceaușescu și câțiva miniștri! În patru ore, el a vorbit cam cinci minute… La un moment dat i-a venit să facă pipi, dar cum să-i spui tovarășului Ceaușescu că vrei să te duci la toaletă? Iar Ceaușescu tot repeta cât e el de independent de Rusia, ce multe face el pentru România… și că voia să plătească datoria. „Cât trebuie să plătesc?”, a întrebat. Și Charles zice: „Păi, depinde cum sunt împrumutați banii”. Și Ceaușescu: „Eu sunt dispus să dau dobândă 1%”. Iar Charles, care e profesor, i-a ținut un fel de lecție, cum că trebuie să plătești pentru că te folosești de bani ca și cum te-ai folosi de un lucru al altuia.

Ei s-au gândit imediat că eu, dacă am plecat din România în 1960, precis eram evreică. Altfel cum aș fi putut pleca? Prin extensie, au crezut că și Charles era evreu. Și atunci, tot încercau să spună cât de drăguți erau ei cu evreii. Mulți din guvern erau olteni și tot făceau bancuri cum că oltenii sunt unul dintre triburile pierdute… Era foarte amuzant. Încercau să-l seducă pe Charles, dar degeaba, fiindcă de fapt nu el le împrumuta banii, el era doar un adviser. El urma să dea un sfat, atât.

În București, era întuneric peste tot. Am fost acasă la prieteni care mureau de frig. Pentru că Ceaușescu începuse deja să strângă șurubul. Era îngrozitor! În magazine nu se găsea nimic. Am văzut numai niște jars… niște borcane cu mazăre. Niciun mezel, nimic. Am fost la Capșa, unde aveau un meniu de șaisprezece pagini, dar singurul lucru pe care îl puteai comanda era friptura.

De câte ori întâlnea români în Statele Unite, Charles îi întreba: „Tu de ce-ai plecat din România?”. Toți ziceau că din cauza lipsei de libertate, dar era o minciună, fiindcă toți plecau din motive economice. De fapt, Charles avea dreptate: lumea pleca și din motive politice, și din motive economice. Pentru noi era mai bine fiindcă puteam avea acces la școli mai bune și puteam obține slujbe mai bune.

Lucrurile acestea se legau între ele…

Exact. Deci, în ’91 am mers a doua oară în România. Lucrând la ONU, eu aveam proiecte în toată lumea. Trebuia să merg prin mai multe țări, să identific nevoile din regiunea respectivă, apoi să scriu proiectul, iar pe baza lui obțineam finanțarea. Eram foarte șmecheră și foarte bună la obținut bani pentru proiectele mele. (râde) Și unul dintre proiecte l-am făcut la București. M-am împrietenit cu Mișu Negrițoiu, care atunci era Economic Counsellor al Reprezentantului ONU în România. El văzuse proiectele la care lucram și mi-a zis: „Ajută-ne, te rog, cu privatizarea în România”. Era în 1991, la scurt timp după Revoluție. El se întorsese de la New York la București și era directorul Agenției de Dezvoltare. Începuseră să lucreze la legislația pentru privatizare, iar eu le-am făcut rost de un adviser din Franța, pentru doi ani de zile. Am făcut și un workshop despre privatizare, a fost foarte interesant totul. Între 1991 și ’93, am venit de câteva ori la București pentru acest proiect.

Cum ți s-a părut România imediat după Revoluție? Pentru că tu te-ai întors și ai văzut-o – și înainte, și după – ca și când ai fi aruncat niște sonde.

Mai întâi, e foarte diferit ce vezi când ești copil de ce vezi când ești adult. Eu am avut o copilărie fantastică la București. Nu mi-a lipsit nimic. E adevărat că maică-mea cumpăra o portocală și o împărțea între fratele meu și mine, după care duceam coaja la școală și alți copii o mâncau… Eu și acum mănânc coaja de la portocale și de la lămâi, am rămas cu plăcerea asta! Mie nu-mi lipsea să mă duc în Grecia în vacanță, fiindcă habar n-aveam de așa ceva. În fiecare an maică-ma închiria o casă de la niște țărani la Predeal și mergeam acolo, după care ne duceam, tot în România, la mare. Era foarte bine! Aveam și schiuri, și patine, și bicicletă… Aveam un apartament drăguț, nici nu-mi trecea prin cap că ar fi putut fi mai mare, că aș fi putut să nu-mi împart camera cu frate-meu. E adevărat că taică-meu zice întruna „E mult mai bine afară”, dar la școală se spunea că cel mai bine e în comunism. Copil fiind, nu prea știai pe cine să crezi…

Sigur, mai târziu începeai să înțelegi…

Da, și aflai că trebuie să-ți ții gura închisă… Taică-meu asculta, în fiecare zi la ora cinci după-masă, BBC și unul din noi trebuia să fie acasă, să stea la ușa de la intrare, dacă cumva se oprea ascensorul (erau numai două apartamente pe etaj) să fugă să-i spună, ca el să apuce să închidă radioul. Deci eu știam foarte bine că ceea ce se vorbește și se ascultă acasă nu pot spune la școală. Copiii învață repede, dar era greu. Poate că mă gândeam uneori că cei de la școală aveau dreptate…

Cred că erai de partea părinților tăi, însă învățai să joci dublu.

Da. Și asta nu mi-a plăcut deloc! Era oribil. Iar mai târziu îți dădeai seama că făceai același lucru și când nu ar fi fost nevoie, fiindcă te obișnuiseși. Pe de altă parte, în România, sub comuniști, învățai să fii plin de resurse. Pentru că eu eram mereu organizatoarea și îmi plăcea să am prieteni în jurul meu, vara organizam spectacole de teatru, scriam programele și mă ocupam de costume, îi adunam pe toți și ne distram foarte bine… Mergeam la Costinești, unde maică-mea închiria o casă tot de la niște țărani, și de fiecare dată o luam cu noi pe vreuna din prietenele mele. Ronca (sora lui Victor Brauner și mama prietenei mele Vera) stătea în casa de alături, eram mulți copii. Și de ziua câte unuia eu organizam petrecerea, făceam costume, ne deghizam… Am avut o copilărie superbă! N-am nicio amintire urâtă.

Iarna mergeam la schi în niște excursii organizate de școală. Ne duceam până la Sinaia cu trenul, după care la cota 1.400 ne luam rucsacul și schiurile și le căram mai departe în spate. Când le povestesc asta, copiii mei râd de mine. Dacă aveam noroc și găseam un camion care urca, puneam schiurile în camion… Și fiecare își aducea ceva extra, fiindcă ne dădeau o mâncare îngrozitoare, de cantină. Eu eram foarte șmecheră și ziceam că știu să ghicesc în cărți. Dar știam că toate aveau un iubit care de fapt nu le mai iubea sau alte povești dintr-astea. Și stăteau în jurul meu să asculte, și plăteau cu biscuiți sau cu felii de salam. We learned how to barter very young, you know…

Când am ajuns la școală în Chile, știam că trebuie să am grijă de mine și să fiu descurcăreață. Resourceful, cum se spune în engleză. Iar când am ajuns la New York și m-am măritat cu Charles, aveam un apartament cu trei dormitoare și un mic salonaș – eu și Charles aveam un dormitor, copiii mei, cei mari, un dormitor, gemenii un dormitor și singura care dormea singură era servitoarea. Când veneau și copiii lui Charles, dormeau cu copiii noștri. Și eu zic: „Hai să ne mutăm, să luăm ceva mai mare”. Mai întâi am cumpărat un apartament cu un dormitor, în același bloc, unde am mutat servitoarea, fiindcă cei doi copii mari voiau să se separe, să aibă fiecare camera lui. Dar ei nu-i plăcea deloc să fie singură! Și atunci am încercat să luăm un alt apartament, alături. Puteam să le unesc, iar din cel cu un dormitor să fac living-ul. Dar vecinii n-au vrut să vândă. Erau totuși dispuși să se mute la un apartament cu două camere, din același bloc, numai să aibă o vedere mai bună. Și eu am făcut exact ce făcuse maică-mea în România: am dat un anunț pentru toate apartamentele cu două dormitoare. Le propuneam proprietarilor la schimb un duplex cu patru dormitoare, fără niciun ban în plus, numai să obțin duplexul cu priveliștea cea mai bună. Oricum, pe ei i-ar fi costat mai mult întreținerea, deci se compensa. N-am reușit să fac schimbul, dar până la urmă vecinii au hotărât să vândă și au plecat. Și așa am creat acest apartament enorm! Prima mea idee originală fusese însă una „românească”. Deci eram foarte bine școliți…

La școala vieții…

Școala vieții o ai când ți-e greu. Când e criză. Pe mine, de exemplu, nu mă deranjează deloc persoanele despre care se spune că erau securiști. Ca să meargă la o școală mai bună sau să obțină o casă mai bună, mulți colaborau. Dar nu sunt de acord cu cei care făceau rău. Pe de altă parte, mă deranjează cei care se dau disidenți. Pentru că nu-i cred! Fostul ambasador de aici (cum îl chema?) ne-a invitat odată la masă, numai pe noi doi, unde e acum Biblioteca (n.red.: Biblioteca ICR Londra), și ne povestea cât de disident a fost el… Făcuse araba la facultate, a fost în Algeria ca student… numai comuniștii puteau să plece afară la școală, nu? Mioara Roman a fost un fel de mentor al lui, ea e arabistă și i-a fost profesoară. Și el îi explica lui Charles cum fusese pe baricade în ’89… Și Charles l-a crezut… el nu înțelege lucrurile astea!

Vine dintr-o cultură a încrederii și în plus nu știe contextul…

Da, așa e. Pe mine nu mă deranjează nimeni care spune adevărul. Lucrurile astea erau parte din cultură, le înțeleg, dar nu-mi place să mă minți. Sigur, erau unii care făceau rău pur și simplu, de răi ce erau, nu că-i forța sistemul.

Să-ți povestesc o altă poveste interesantă. În 1960 ajungem în Chile, părinții mei cunosc niște români acolo, își fac câțiva prieteni. Când se întâlneau, chiar dacă era vară și foarte cald, închideau geamurile… fiindcă vorbeau rău de România, în limba română! Zic: „Mamă, dar sunteți la 10.000 de kilometri! N-are cine să vă toarne, n-are cui, nici n-aveți rude la care să le facă rău!”. Dar ei erau programați așa.

Deci, de câte ori te-ai întors, ai găsit altă Românie…

Complet altă Românie. La început a fost copilăria în România comunistă. Abia când am ieșit din țară am înțeles că pentru părinții mei fusese greu să trăiască acolo. Când m-am întors în ’68, aveam douăzeci și patru de ani. Prietenii mei terminaseră facultatea, lucrau, unii fuseseră trimiși la mama Dracului… N-aveau bani, dar se distrau. Nu vedeau filme străine, dar aveau teatru de calitate, muzică… Din punct de vedere cultural, era foarte bine.

Ce să zic, toată lumea voia să-mi cumpere jeanșii, pantofii, ochelarii de soare… Tot ce-aveam pe mine voiau să cumpere! Am lăsat o mulțime de lucruri cadou. În restaurante nu-mi aduc aminte cum se mânca… Dar a fost ca și cum n-aș fi plecat. Cea mai bună prietenă a mea, fostă colegă cu mine la „Sava”, terminase Facultatea de Muzică. Iubitul ei era Tudor Banuș, fiul Mariei Banuș, care acum trăiește la Paris și e un mare ilustrator de carte. Mai era un fost coleg al fratelui meu, care mergea la Arhitectură și care învăța să conducă și tot insista să conducă mașina mea. Zic: „Măi, eu mai am de ajuns cu mașina asta până în Germania, nu te pot lăsa să te joci cu ea când tu nu știi încă să conduci!”. Unchiul lui era director de teatru, îl chema Gellerter, era căsătorit cu actrița Maria Russo. Părinții mei aveau mulți prieteni în lumea artelor și era foarte plăcut să te vezi cu toți. Și nu mi s-a părut că trăiau foarte greu atunci. Oricum, lumea nici nu prea povestea.

Când am revenit în ’81, mi s-a părut îngrozitor. Am văzut câțiva prieteni, dar o mulțime dintre colegii mei plecaseră. Vera, fiica Roncăi Brauner, plecase în Elveția, sora ei era în Canada. Un alt prieten de-al meu era la Paris. Așa că nu mai prea aveam cu cine să mă întâlnesc. Venisem „oficial” și mai mult ca să-i arăt lui Charles unde am trăit. Ni s-au organizat dineuri cu miniștri… Șeful Băncii Centrale – sau Ministrul Economiei, nu-mi aduc bine aminte – a venit după câteva luni la New York, invitat de șeful lui Charles de la Bancă. A venit cu o întreagă echipă și i-am dus la Operă. N-am reținut numele, pe atunci nu eram așa de bună la făcut contacte. După 20-25 de ani, m-am dus la Wimbledon invitată de Roxana Voloșeniuc de la revista „Elle”, al cărei bărbat era bancher aici, la Londra. Și ne întâlnim cu bărbatul și cu socrul ei, și el îmi spune: „Dumneata n-ai locuit cumva în Argentina?”. Zic: „Nu, eu am locuit în Chile”. Și-mi spune: „Noi ne-am cunoscut…”, și-mi povestește cum am mers împreună la Operă în New York, cu 25 de ani în urmă! Era acel ministru, dar eu nu-mi aducem deloc aminte de el.

Acuma, dacă te uiți, elita din România, atât cea financiară, cât și cea politică, e alcătuită în majoritate din copiii foștilor ștabi comuniști. Ei au avut acces la școlile bune și la informație, lucrurile cele mai importante. Cine știa unde sunt banii și cum se face comerțul s-a îmbogățit. Aproape toți sunt din categoria asta.

Dar când te-ai întors în ’90 cum arăta România?

Din punctul meu de vedere, diferit, fiindcă de data asta mă întorsesem ca profesionistă. Venisem să lucrez. Oamenii erau ca niște sugative, voiau să știe tot. La cursul pe care l-am organizat cred că au venit o sută de oameni, trimiși de ministere.

În ’97, după ce ne mutasem la Londra și Charles devenise numărul doi la EBRD, într-o zi am mers cu el la lunch și se apropie o doamnă, care era reprezentanta României la Bancă, și mă întreabă dacă am mai fost în România. Zic: „Da, am organizat un curs de privatizare și am făcut Agenția pentru Privatizare, prin ’91-’93”. „Eu am o diplomă de la cursul acela”, zice doamna. Iar eu îi spun: „Înseamnă că e semnată de mine”. „Nu”, zice ea, „diploma e semnată de Eleanor Sebastian”. Ea credea că mă cheamă Frank, ca pe Charles… Și zic: „Eu sunt Eleanor Sebastian”. Era să leșine! A început să sară de bucurie: „Trebuie să veniți la mine la birou, am diploma pe perete în biroul din Londra!”. Foarte mișto se leagă toate poveștile…

Când Charles a venit la Bancă, el s-a retras de la General Electric ca să poată lua job-ul la Londra. Și toate ziarele au scris atunci despre „bancherul de șaizeci de ani”. Charles era disperat că împlinea șaizeci de ani! După aceea a devenit Acting President și nu i-au mai spus decât „bancherul american”. La o ședință de board, s-a enervat și le-a zis: „Eu am mai mult sânge european decât voi toți la un loc. Sunt irlandez și italian și german și francez!”. A fost vreo doi ani Acting President. Iar eu am pus în circulație un zvon la Washington: de ce să caute un președinte european care să fie bărbat, poate e vremea să dea poziția asta unei femei. Și, cum până atunci toți au fost din Europa de Vest, să i-o dea cuiva din Europa de Est! Să mi-o dea mie! Eu sunt șefa lui Charles în orice caz… (râde copios) De atunci am început să merg cu Charles la București ori de câte ori avea business meetings. L-am întâlnit și pe Băsescu, când era ministrul Transporturilor. Charles nu-și amintește cu care dintre miniștri a stat de vorbă, dar eu sunt sigură că era el. L-a întrebat: „E adevărat că ești căsătorit cu o româncă?”. „Da.” Și atunci ministrul i-a zis: „Hoțule!…”. Era precis Băsescu.

---

---

„Oriunde în lume ajung, la orice oră, am pe cine căuta”

Charles a venit la Londra, la Banca Europeană, în 1997, cu un contract de patru ani. Pentru el a fost, într-un fel, job-ul vieții lui, pentru că a pus împreună tot ceea ce știa, tot ceea ce era el: profesor, politician, bancher. A devenit numărul doi de la BERD, cred că ți-am spus deja că numărul unu e întotdeauna un european, iar numărul doi un american. Deci Charles a început să voiajeze foarte mult, în țările în care aveau proiecte. Sunt 26 de țări, această bancă funcționează până și în Kazahstan și în Uzbekistan, deși nu sunt în Europa, pentru că sunt foste republici sovietice. Și eu am început să voiajez cu el. M-am lăsat de lucru. Am mai făcut câteva proiecte cu Organizația Națiunilor Unite, am fost în Rusia, în Bolivia, dar după aceea m-am lăsat, ca să pot călători cu Charles și ca să pot ajunge cât mai des la New York, să-mi văd copiii.

Când lui Charles i s-a terminat acest contract, i s-a oferit să fie în câteva board-uri, a rămas foarte activ. În România, e în board-ul lui Central and Eastern European Media Enterprises, care sunt proprietarii Pro TV-ului, și al lui Mittal Galați. Așa că am început să mergem mai mult în România. Important e nu că-mi place mie, ci că-i place lui! Altfel nu puteam să-l trag după mine. Și avem o mulțime de prieteni acolo.

Nu mai am decât foarte puțini prieteni vechi, de când eram copil, pentru că foarte puțini au rămas în țară. Am o prietenă foarte bună care-i chiar vecină cu mine și pe care o știu de șaizeci de ani. Mai am una, cu care de fapt nu mai sunt prietenă, am avut și un proces pentru un apartament pe care îl cumpărasem împreună. Charles zice că a fost mai groaznic ca un divorț. Și părinții noștri erau prieteni, ne-am ajutat unii pe alții… A fost o prietenie de-o viață care s-a stricat pentru 250.000 de euro. În general, prieteniile pentru bani se strică…

În fine. Deci am început să venim des în România. Charles era și în board-ul mall-ului Băneasa, care a fost construit pe terenul Universității de Agricultură. La început stăteam la hotel, dar după un timp ne-am gândit să ne cumpărăm un apartament. Cum ți-am zis, în copilărie stăteam pe Strada Luterană, în spatele fostului Palat Regal, deci în centrul orașului. Așa că tot în centru am cumpărat, într-un bloc din anii ’30, cu numai douăsprezece apartamente. E superb și foarte bine împărțit. Povestea spune că o mare familie boierească avea o casă în spate, iar bătrânul familiei, care avea trei fete, ar fi construit acest bloc de trei etaje pentru cele trei fete. Fiecare dintre ele a făcut apoi ce-a vrut cu partea ei. Apartamentul nostru a fost vândut de câteva ori, fără să fie naționalizat. Foștii proprietari vor acum să revendice sau să răscumpere blocul, să-l dea jos, și pe el, și casa din spate, și să construiască în loc ceva mult mai mare. Ei au aranjat ca pe casă să apară „bulina” de risc seismic, ca să poată cumpăra la prețuri de nimic. Sunt niște decăzuți și eu nu înțeleg cum, dintr-o asemenea familie aristocratică, s-a putut alege așa ceva! N-am auzit niciodată asemenea înjurături cum am auzit din gura acestor oameni…

Deci avem un apartament superb la București, care ne place foarte mult (n.red.: între timp, apartamentul din București a fost vândut). Fiecare are computerul lui acolo, deci putem să și lucrăm. Iar prietena mea, care ne e și vecină, are grijă de el când suntem plecați. Când am început să venim mai des în țară, eram câteva zile aici, câteva zile acolo, nu rămâneam prea mult niciunde. La un moment dat, prin Marina Sturdza, am cunoscut o tânără foarte drăguță și deșteaptă pe care o cheamă Anca Ioniță. La acel moment era redactor-șef la „Business Magazine”, o revistă în limba engleză care apărea la București. Și ne-a cerut sfatul ce să facă, fiindcă voia să plece de la revista asta. E și profesoară la Teatru, are un doctorat în teatrologie, e o tipă specială. Ca profesoară la Universitate, era greu să aibă și un job în mediul corporatist. Eu i-am dat diverse sfaturi, dar Charles a întrebat-o: „Dacă ai putea să faci orice vrei, ce-ai alege?”. Și ea zice: „Aș publica ‘Time Out’ la București”. Și eu de colo: „Hai s-o facem împreună”. Eu nu făcusem în viața mea așa ceva! Eu scot anual un ziar de două pagini despre familia mea, asta era toată experiența de presă pe care o aveam! (râde) N-am lucrat niciodată în domeniul acesta. Imediat ce m-am întors la Londra, mi-am programat o întâlnire cu cei de la „Time Out” și după câteva luni am obținut licența să-l publicăm în România. Era cineva interesat înaintea noastră, de-aia a durat ceva.

În Anglia, revista a fost înființată acum patruzeci de ani de Tony Elliot, care a început cu niște anunțuri despre concertele de rock. În timp, a crescut enorm, s-a extins și la New York. Dar la Londra cât mai putea să crească? Așa că la un moment dat au început să vândă licența. Acum revista există în peste treizeci de orașe din toată lumea. Noi am decis după o vreme că era prea mult pentru noi și am vândut jumătate la Media Pro. Unii mă întreabă dacă scriu articole pentru revistă. Iar eu răspund: „Nu scriu articole, scriu cecuri”. A fost o experiență foarte costisitoare, dar fabuloasă! Acum Charles negociază cu „Time Out” să păstrăm doar ediția online. Nici aici, la Londra, nu toată lumea cumpără revista pe hârtie. Dacă vrei, de exemplu, să vezi orarul cinematografelor, tot online te duci.

Prin Anca și prin această revistă, am cunoscut altă lume. Înainte știam oameni din guvern, oameni din business, dar acum știu și designeri, și actori, și directori de teatru, și restauratori… Pe Doina Levintza, de exemplu, am cunoscut-o la New York acum douăzeci și cinci de ani, când a făcut primul ei show acolo. Când veneam la București ne vedeam cu ea și cu Dan, dar ulterior am cunoscut foarte mulți alți oameni din domeniile creative. Prin Anca l-am întâlnit, de pildă, pe Radu Afrim, un regizor genial, pe care îl respect enorm.

Noi eram foarte buni prieteni cu Mihaela și Mircea Geoană, de când a fost ambasador la Washington. I-am și ajutat cu niște relații acolo și am continuat relația cu ei și după ce s-au întors în România. El mi-a propus chiar, la un moment dat, când era ministru de Externe, postul de ambasador în Marea Britanie. Eu i-am mulțumit frumos, eram foarte onorată că mi-a oferit așa ceva, dar l-am refuzat. Nu cred c-a fost prea încântat de refuzul meu… I-am spus: „Vă ajut cu orice altceva”. E mult mai ușor să ajuți cât poți, fără titlu, dar și fără obligații.

Cred că ți-ai dat seama că eu sunt destul de organizată. Când cunosc pe cineva, îl adaug la lista de contacte din computerul meu, iar dedesubtul numelui trec și unde am cunoscut persoana respectivă, și prin cine am întâlnit-o. Dacă, de exemplu, scriu acum numele Mihaela și Mircea Geoană, îmi apar o mulțime de oameni pe care i-am cunoscut prin ei. Am fost de curând la o masă cu niște indieni și vorbeau despre o doamnă din India care are o soră la New York și o fiică… Iar eu zic: „Cum o cheamă pe fiică?”. Și mă uit în computer, și o găsesc imediat!

Ai putea estima câtă lume cunoști?

Pot să-ți spun destul de precis: am vreo 5.000 de nume în baza de date. De Crăciun, de exemplu, trimit cam 1.000 de felicitări. Și în fiecare an trimit cam 1.200 de felicitări pentru zile de naștere și tot felul de aniversări. Tatăl meu era foarte organizat. Nu m-a învățat să fiu la fel, dar cred că am moștenit asta de la el.

Cunosc foarte mulți oameni, dar am și foarte mulți prieteni. Dintre toți acești oameni, nu cu toți sunt prietenă, dar sunt apropiată de mulți. Și întrețin toate aceste relații. Când știi că e ziua cuiva, cumperi un card, scrii câteva rânduri, pui plicul la poștă, înseamnă că te gândești la persoana respectivă. Iar oamenilor le face de fiecare dată plăcere! Eu trimit felicitări și pentru copiii prietenilor mei! Dacă cineva îmi spune că i s-a născut un copil, îl trec imediat pe listă. (râde) Câte un copil se bucură, de exemplu, și zice: „Am primit o felicitare din Uzbekistan de la mătușa Eleanor!”. Oriunde în lume ajung, la orice oră, am pe cine căuta. Relațiile nu se răcesc, fiindcă am grijă să nu se răcească.

De când există computerele, e mult mai ușor. Înainte era totul făcut de mână. Îmi aduc aminte că aveam dosare întregi cu adrese și trebuia să lipesc o bucățică de hârtie deasupra ca să pot scrie apoi o adresă nouă. Acum, corectez pur și simplu.

Apropo de prieteni: avem niște prieteni armeni de origine, din Liban și Siria, foarte bogați, pe care i-am cunoscut prin fostul prim-ministru armean. Într-o zi mă sună Armen Sarkissian și-mi spune că unul dintre acești frați, foarte bogați toți, vrea să vină împreună cu Brian Adams, cântărețul canadian, la București, să aducă niște cadouri la o clinică pentru copii bolnavii de SIDA. Și nu dădea nicicum de ministrul Sănătății, și voiau să vină cu avionul privat, era o tevatură întreagă. M-a rugat să-i ajut. Iar eu mi-am sunat imediat prietenele, pe Cristina Copos și Mihaela Geaonă, și totul s-a aranjat.

Cu vreo doi ani înainte, Brian Adams și Elton John dăduseră un concert caritabil la București, la care s-au strâns foarte mulți bani. S-a cumpărat atunci un laborator mobil. Deci Brian Adams a revenit cu avionul privat, cu acest cuplu foarte bogat de la Londra. Mie nu mi-a plăcut de el absolut deloc. La un moment dat, una dintre infirmiere m-a rugat să-i fac o poză cu el. Eu zic: „Cu plăcere”, dar el sare: „Fără fotografii!”. Cică nu voia „presă”, dar eu nu eram „presa”, eram doar draguță cu femeia… și eram cea care îi ajutase să organizeze vizita! Mă rog… un arogant și jumătate. Abia după aceea, la tea party-ul de la Hilton, unde au venit și Adrian și Janine Sârbu, a acceptat să fie intervievat de un reporter de la Pro TV. În plus, adusese niște cadouri nepotrivite, animale de pluș pentru copii de trei ani unor copii între zece și cincisprezece ani! La sfârșit, când stăteam la discuții, am zis: „Haideți să donăm și niște bani”. Eu am dat un cec de 500 de dolari, iar bogătașul armean a scos cechiera din buzunar și le-a scris un cec de 20.000 de lire! Cei de la clinică aproape au leșinat! 20.000 de lire dintr-o semnătură. Dar dacă nu începeam eu, cu cecul meu, poate că ei ar fi trimis, mai târziu, câteva mii. Eu am făcut însă gestul pe loc și s-au simțit provocați. Îți dai seama ce-a fost acolo…

Despre fundraising, că tot veni vorba, înveți mult mai mult în America decât în Europa. Pe mine mă enervează că englezii și francezii îmi spun adesea „Ei, americanii nu-s chiar așa de generoși, o fac ca să evite taxele”. Sigur, în Statele Unite, dacă faci acte de caritate, obții niște reduceri de taxe, dar asta nu înseamnă că de aceea donează. Ar putea pur și simplu să prefere să plătească taxele. În plus, americanii cred în efortul comun, în acțiunea comunitară. Se adună mai mulți care vor să construiască o școală sau o biserică sau un muzeu, pun banii și o fac! Iar inițiativele astea sunt mult mai frecvente decât în Europa. Aici lumea așteaptă, peste tot, ca guvernul să facă și să dreagă.

Am o foarte bună prietenă în Anglia, Lady Hilary Browne-Wilkinson, care e de origine australiană și era, ea fiind pianistă, căsătorită cu un muzician. Zice: „El era mult mai talentat decât mine, așa că eu m-am gândit că n-o să ne meargă bine împreună dacă facem amândoi muzică și am mers la drept”. Bineînțeles că apoi au divorțat, iar ea s-a recăsătorit un Lordul Browne-Wilkinson, care e un tip genial. Partea amuzantă e că ea s-a specializat în divorțuri, ea a ajutat-o, de exemplu, să divorțeze pe Camilla (n.red.: actuala Regină Camilla, fostă Ducesă de Cornwall). După aceea a condus Prince’s Trust. E foarte apropiată de Prințul Charles (n.red.: actualul Rege Charles al III-lea) și de Camilla. Deci ea a decis că nu mai vrea să lucreze ca avocată și a înființat Institute for Philanthropy, în care m-am implicat și eu. Obiectivul ei e să-i învețe pe tinerii proveniți din familii bogate cum să-și cheltuiască banii în scopuri caritabile. A lucrat foarte mult cu Gordon Brown, ca să obțină un statut similar pentru asociațiile și fundațiile caritabile din Anglia în ce privește deducerea taxelor. Apropo, e interesată și de România, vreau s-o duc să vadă Sibiul și mănăstirile.

---

---

Ai multe povești frumoase legate de România. Sunt și lucruri care îți plac mai puțin? Am citit din scoarță-n scoarță cartea pe care mi-ai împrumutat-o, antologia Sandei Pralong, De ce m-am întors în România, și am observat că majoritatea celor incluși în ea aleg să povestească experiențe neplăcute.

Din fericire, eu n-am avut experiențe negative în România. Dacă mă întrebi pe mine, eu cred că e vorba de personalitatea fiecăruia. Cred că persoanele de care spui n-au avut experiențe bune niciunde, nici în Canada, nici în Anglia, nici în Franța… de aceea s-au și întors. De fapt, nu le place nicăieri. Depinde, în toate cazurile, de perspectiva din care privești. De exemplu, eu am avut la un moment dat o problemă cu reînnoirea pașaportului meu românesc. Am obținut un pașaport românesc la New York, în 1990, în două minute. Pe copertă scria „Republica Socialistă România”, nu schimbaseră încă formatul. Mi l-am reînnoit pe urmă de mai multe ori, până când, acum vreo cinci ani, a expirat din nou. Și mi-au cerut o mulțime de acte: certificat de naștere, o dovadă a plecării din țară, una a domiciliului actual, certificat de căsătorie, certificat de divorț, un șir nesfârșit. Cred că era imediat după ce am intrat în UE, voiau să știe tot. Dar eu am înțeles, birocrația este aceeași peste tot.

Eu povestesc lucrurile astea ca pe niște bancuri. Deci m-am dus să-mi scot certificatul de naștere, pentru că nu-l aveam. Știam unde m-am născut, mi s-a spus că e în Sectorul 4. Și ajung la primărie și spun: „Eu sunt Eleanor Sebastian și sunt născută în 25 iunie 1944”. Au acolo o cărțulie în care sunt trecute, cronologic, nașterile. Se uită funcționarii în ea și nu mă găsesc! Și mă întreabă: „Dar vă chema la fel?”. Și atunci mă prind: „Ah, da, poate că am fost înregistrată cu alt nume!”. Tatăl meu și-a schimbat numele când eu aveam un an. După aceea m-au găsit ușor: pe tatăl meu îl chema, la data când m-am născut, Solomon, deci așa apăream, la numărul 148 sau 149, Eleanor Solomon. După care s-au uitat într-o altă cărțulie, unde, la același număr, aveam pagina mea. Acolo apare tot, inclusiv schimbarea numelui. Când au plecat din România, ai mei au ieșit doar cu ceva care se chema „foi de drum”, fără niciun alt act.

Era ca și cum ți s-ar fi anulat identitatea…

Cam așa, pentru ei nu mai existai. Când am ajuns la Paris – noi plecam spre Chile și aveam nevoie de vize de Brazilia, Argentina și Chile, iar pe foile de drum nu era loc pentru vize -, la Ambasada României li s-a adăugat cu capse câte o pagină albă, unde să poată fi puse vizele. Cu hârtiile astea am ajuns în Chile. Deci eram apatrizi și nu aveam nici măcar certificate de naștere.

Povestea cu certificatul de naștere e genială. Am pierdut pentru asta două ore din viață. Din fericire, eu m-am născut la București, așa că oficiul unde m-am dus era foarte civilizat. M-au trimis la opt ghișee: unde am făcut cererea, unde am plătit ș.a.m.d. Întotdeauna contează unghiul din care privești: eu povestesc lucrurile astea ca pe o anecdotă nostimă. Am trăit și am lucrat în multe țări și pot să spun fără riscul să mă înșel că ființa omenească e, oriunde ar fi, o ființă birocratică.

Dacă ai fi un om pesimist, ai avea toate motivele ca, uitându-te în urmă, să vezi numai complicații și încurcături…

Da, dar eu nu sunt așa, dimpotrivă. Când m-am despărțit de primul meu soț, a durat șapte luni până am obținut custodia copiilor, pentru că eu fusesem cea care a plecat de acasă. În timpul acestui proces, care a fost îngrozitor, unii m-au întrebat: „Tu ai fost vreodată atât de deprimată încât să te gândești la sinucidere?”. Iar eu le-am răspuns: „Nici vorbă, dar de multe ori m-am gândit să-l omor pe el!”. Chiar dacă crima nu e o soluție… (râde copios)

În România sunt o mulțime de lucruri care nu merg, dar există alternative. Eu, din fericire, am altă situație decât cei din țară. Îi înțeleg, de exemplu, pe unii pensionari care nu fac față cheltuielilor zilnice. Și încerc să ajut cât mai mulți oameni. Am, de pildă, o cunoștință, o prietenă a unei prietene de-a maică-mii, care e foarte bătrână și care e un om superb. De fiecare dată când mă duc la București, o scot în oraș la lunch, o invit la teatru. Când mă duc în vizită, îi duc de mâncare și din când în când îi dau bani. Pentru că are o situație foarte grea. Dar e o persoană pozitivă și nu se plânge niciodată, îmi face mare plăcere să o caut. Apoi, de fiecare dată când merg în România, car cu mine îmbrăcăminte pentru copii de la nepoții mei de aici, unele haine sunt nou-nouțe, nici nu s-au scos etichetele de pe ele. Charles zice mereu: „De data asta poate nu mai cărăm…”. „Poate nu mai cari tu, dar eu car!” Mulți se bucură de hainele astea!

Noi avem un sistem: când prietenii organizează câte un fundraiser, donăm de fiecare dată. Dacă primim invitații de la oameni sau fundații pe care nu le știm, aruncăm invitațiile la gunoi. În România, de exemplu, am ajutat de multe ori Fundația „Renașterea”. Am dat apoi bani organizației lui Leslie Hawke, care ajută copiii romi, și Marinei Sturdza, pentru Hospices of Hope. La New York la fel, la Paris la fel, donăm organizațiilor unde cunoaștem pe cineva. Trebuie să fii generos, fiindcă nu iei banii cu tine când mori. Charles zice: „Trebuie să dăm toți banii la cei cu probleme, nu să-i lăsăm copiilor”. Eu spun: „Nu sunt de acord, trebuie să le lăsăm și copiilor, dar să și dăm”. Dacă dai mereu fie și numai câte un pic, se adună.

Interviu înregistrat, la Londra, în 2010-2011

---

Foto copertă: Eleanor, personaj și privitoare, în expoziția „De la Est la Vest” de Raul Ștef, ICR Londra, decembrie 2010

---

VOCI DIN EXIL este o serie de interviuri de istorie orală, de tip „povestea vieții”, dedicată unor personalități ale exilului românesc din Marea Britanie, la care am lucrat, începând cu 2011, de-a lungul mai multor ani. Mărturia lui Eleanor Sebastian face parte dintr-o suită la care au mai contribuit Șerban Cantacuzino, Marina Sturdza, Iolanda Costide, Alexander Bălănescu, Sanda Miller, alături de alte nume rezonante. În istoria orală, fiecare aspect al interviului devine semnificativ: modul în care interlocutorul se exprimă, limba(jul) de care uzează, repetițiile și omisiunile, felul în care memoria proprie decupează și rearanjează, sub formă de narațiune, fragmente din trecut. Potrivit metodologiei domeniului – și în acest caz, ca în toate celelalte –, am respectat autenticitatea  înregistrării, reproducând-o fără să redactez textul în profunzime. Am menținut modificările la minumum, intervenind numai acolo unde era absolut necesar, astfel încât limba folosită să-și păstreze nu doar oralitatea, ci și mărcile originale.