Un dialog cu Jan Fellerer, Robert Pyrah și Marius Turda

Despre proiectul intitulat „Subculturile ca forțe integratoare în Europa Est-Centrală de la 1900 până în prezent” am aflat în iunie 2013, când am luat parte pentru prima oară, la Universitatea Oxford, la unul dintre evenimentele derulate sub coordonarea unei triplete academice deja exersată în colaborări de succes, alcătuită din istoricii Marius Turda și Robert Pyrah împreună cu lingvistul Jan Fellerer. Situat la intersecția studiilor de istorie, istorie culturală și socio-antropologie, acesta nu dezvoltase încă o componentă literară, însă m-am bucurat să descopăr afinități și preocupări comune cu mai vechiul proiect al grupului de cercetare timișorean „A Treia Europă”. Interesul cercetătorilor britanici și al partenerilor lor din mai multe țări central- și est-europene vizează, aveam să observ, un perimetru geografic cu granița simbolică deplasată către Est, pentru a include și Ucraina, iar abordarea, de asemenea multidisciplinară, favorizează istoria propriu-zisă, istoria culturală, antropologia socială și comparatismul lingvistic – spre deosebire de formula „A Treia Europă”, care este literaturo-centrată, cu o extensie de istorie orală și o deschidere către studiile culturale în sens larg.

De-a lungul celor patru ani de desfășurare, programul de la Universitatea Oxford a presupus nu doar un volum impresionant de muncă în biblioteci și arhive, ci și realizarea de interviuri pe teren, organizarea de seminarii comune, conferințe și simpozioane. Principalul aspect care îl diferențiază de demersul grupului timișorean este existența unui singur concept-cheie, care îi dă coerență și totodată disciplinează și ordonează atât eforturile individuale, cât și pe cele de echipă: el pleacă de la o accepțiune particulară a noțiunii de subcultură, înțeleasă prin prisma identităților „intermediare” formate în zonele de contact etnic, și analizează toate aspectele relevante ale acesteia în contextul dat, rezultatul fiind, pe lângă radiografia intelectual-academică a fenomenului, nu lipsită de spectaculozitate, o pledoarie originală pentru integrarea europeană, în favoarea căreia se argumentează dintr-un unghi neobișnuit.

Dar cine sunt cei trei cercetători și profesori care nu doar au avut inițiativa, ci și-au asumat și coordonarea întregului program? Primul într-o înșiruire aleatorie, istoricul Robert Pyrah, cercetător la Wolfson College de la Universitatea Oxford, este specialist în identitățile politice post-habsburgice din Europa Est-Centrală de după 1918, preocupat în mod deosebit de cazurile Austriei, Poloniei și Ucrainei. A participat anterior într-un program postdoctoral al St Antony’s College, Oxford (2007-2011), iar în 2012 a fost membru al Centrului Cultural Internațional din Cracovia. Printre volumele pe care le-a publicat se numără Recontextualizing East-Central European History. Nation, Culture and Minority Groups (semnat împreună cu Marius Turda, 2010) și monografia The Burgtheater and Austrian Identity (2007).

Jan Fellerer predă limbi slave la Wolfson Colege al Universității Oxford, după mai mulți ani petrecuți în Elveția la Departamentul de Limbi Slave al Universității Basel. Este interesat în principal de evoluția limbilor ucraineană, cehă și polonă în perioada modernă, din secolul 18 până în prezent. A publicat studii pe teme de sintaxă slavonă, analiza discursului în limbile menționate, contacte lingvistice și socio-lingvistică istorică, un volum despre multilingvism în Galiția secolului 19 și un altul despre discursurile rezistenței în Monarhia Habsburgică. În prezent, preocupările sale se concentrează pe rolul limbilor în formarea identitară în orașele plurilingve ale Europei Est-Centrale la începutul secolului 20.

Marius Turda, al cărui nume începe să devină din ce în ce mai cunoscut în România, este directorul fondator al Institutului Cantemir de la Universitatea Oxford și directorul Centrului de Studii Umaniste Medicale de la Universitatea Oxford Brookes, membru al Societății Regale de Istorie, al Academiei pentru Educație Superioară și al Institutului Galton. Domeniile de care se ocupă sunt rasa și rasismul, istoria eugeniei, teoriile specificității etnice și ale caracterului național în Europa Est-Centrală. În ultimii ani, i-au apărut volumele: Ideea de superioritate națională în Imperiul Austro-Ungar (2016), The History of Eugenics in East-Central-Europe, 1900-1945(2015) și Eugenics and Nation in Early 20th Century Hungary(2014).

În decembrie 2016, acest proiect dedicat subculturilor ca forțe integratoare în Europa Centrală și de Est se apropie de final: după o serie de evenimente organizate la Oxford, Londra, dar și în Polonia, la Cracovia, sau în Ucraina, la Liov, penultimul act s-a consumat în 12-13 septembrie la Wolfson College, unde s-a vorbit, o dată mai mult, despre „Identitățile intermediare în Europa Est-Centrală după 1900”. Din dorința de a-l face cunoscut cititorilor români înainte ca rezultatele cercetărilor să fie publicate într-un plănuit volum (și, poate, traduse cândva și în românește), am luat acest interviu imediat după terminarea conferinței. Precizez că cei trei interlocutori au decis ei înșiși, cu un frumos gest de solidaritate intelectuală, ca vocile să le apară indiscernabile.

Care a fost punctul de pornire al acestui proiect de cercetare? Cum s-a alcătuit echipa?

Proiectul s-a născut ca urmare a unui seminar de succes dedicat Europei Centrale, pe care Marius Turda și Robert Pyrah l-au organizat împreună la Universitatea Oxford, începând din anul 2006. Această colaborare a avut ca rezultat publicarea unui volum co-editat de cei doi, Re-Contextualising East Central European History, apărut la Oxford în 2010. Jan Fellerer ni s-a alăturat în 2011, în ipostaza de co-organizator, și așa s-a format practic echipa. Toți trei am lucrat însă pe teme legate de Europa Est-Centrală încă de la mijlocul anilor ’90, și am asistat la mai multe modificări de abordare, atât în domeniul istoriografic, cât și în cel politic. În intervalul scurs de atunci, numai două metodologii au rămas neschimbate: cea bazată pe concepția că statul-națiune este un factor determinant în procesul de formare a identităților culturale și istorice, respectiv cea referitoare la rolul indivizilor, al minorităților și al regiunilor de graniță în contestarea statului-națiune. În anii ’90, cei mai mulți specialiști în chestiunea Europei Est-Centrale priveau construcția identitară fie „de sus în jos”, de la nivelul statului-națiune sau al regiunii ca agenți ai procesului de formare identitară, fie „de jos în sus”, căutând să distingă rolul indivizilor sau al minorităților, care îl contestă. Noi am pornit de la ideea că această împărțire binară e insuficientă pentru a înțelege complexitatea forțelor implicate în generarea identităților culturale în regiune și am încercat să propunem o perspectivă diferită asupra relației dintre minorități și culturile majoritare. Există grupuri și comunități care sunt în același timp și „minoritare”, și „majoritare” (în termeni politici, dar și culturali, sociali sau economici), așa cum există grupuri care nu sunt nici una, nici alta; adesea, aceste grupuri există în interstițiile proiectelor de construcție identitară, parțial adoptând, parțial respingând agenda majorității și/sau practicile culturale ale altor minorități.

Jan Fellerer, care e lingvist, era interesat de cazul orașelor Liov și Łódź, cu comunitățile lor multilingvistice, la începutul secolului 20; Marius Turda, al cărui domeniu este istoria intelectuală, dorea să arunce o privire comunităților germană și evreiască din Cluj (Transilvania) și Timișoara (Banat) din perioada interbelică; iar Robert Pyrah, care se ocupă de istoria culturală, era interesat de identitatea „minoritară” a polonezilor din Liov, respectiv a germanilor din Wrocław post-1989/’91. După o serie de întâlniri și de discuții, am convenit că utilizarea noțiunii de subcultură, referitoare la grupurile sociale cu un sentiment al apartenenței culturale multiple, care adeseori se suprapun cu sau integrează culturile majoritare și minoritare, ne poate conduce la o mai bună explicație a identităților plurale de acest fel, urmărite pe perioade lungi de timp. De fapt, multe dintre acestea vin în contradicție cu proiectele de construcție identitară elaborate la nivelul statelor, fără a le nega însă în mod automat. A folosi termenul subcultură în această accepțiune ne poate ajuta să înțelegem mai bine schimbările fundamentale la care au fost și continuă să fie supuse identitățile etnice în Europa Est-Centrală, prin adoptarea unor discursuri și practici aparținând atât culturilor majoritare, cât și celor minoritare.

Am decis apoi, pentru a putea explora conceptul în profunzime, să aplicăm pentru o bursă oferită de Arts and Humanities Research Council (AHRC), una dintre cele mai importante organizații din Marea Britanie ce finanțează proiecte de cercetare de acest tip. În 2013, am obținut sprijinul financiar pentru un proiect de patru ani, cu tema „Subculturile ca forțe integratoare în Europa Est-Centrală de la 1900 până în prezent”, ce urma să se desfășoare sub egida Universității Oxford (detalii despre acesta pot fi găsite pe internet la adresa http://subcultures.mml.ox.ac.uk/).

Puteți preciza care sunt definițiile (sau definiția) noțiunii de subcultură pe care le-ați folosit? Care este legătura dintre subcultură și identitate?

Noi nu definim termenul subcultură la modul tradițional, ca făcând referire la grupuri subalterne, alcătuite preponderent din tineri, de exemplu, ci ca referindu-se la grupuri cu forme de expresie culturală mai largi, compozite (practici lingvistice, religioase ș.a.), și cu apartenențe multiple simultane. Acestea traversează și integrează, așadar, culturile „majoritare”, „minoritare” și „grupurile etnice”. Subculturile astfel înțelese au existat și continuă să existe în paralel cu statele și cu structurile regionale, formând o rețea complexă de identități etnice plurale, aflate într-un continuu proces de modificare, și fiind tipice pentru Europa Est-Centrală a secolului 20. Ele nu sunt comunități „hibride”, în sensul unor identități amestecate din punct de vedere etnic, ci folosesc limbaje „hibride” sau există în situații ce pot fi caracterizate ca „hibride”. Mai mult, nu sunt nici „subalterne”, în sensul în care e utilizat termenul în studiile postcoloniale, și nici „ne-normative”, în sensul în care apare acesta în studiile sociologice, pentru a descrie cum interacționează identitățile sexuale cu identitatea de gen și statutul social. În contextul Europei Est-Centrale, subculturile sunt identități cu mai multe straturi simultan, care s-au dezvoltat în timp în umbra proiectului identitar dominant, fără a se afla totuși într-o poziție subordonată: nici opunându-se majorității, nici excluzând-o neapărat. Pe scurt, felul în care folosim termenul subcultură are ca scop o înțelegere mai nuanțată a acestor forme complexe, mobile și adesea contradictorii ale identității etnice.

Relația dintre subcultură (așa cum o definim noi) și identitate are mai multe fațete. Am ales cinci orașe din Polonia, România și vestul Ucrainei și am încercat să oferim o perspectivă pe longue durée, care transcende limitările temporale și care pune în lumină proiectele de construcție identitară din Europa Est-Centrală de-a lungul întregului secol 20, alcătuite din elemente eclectice rezultate din experiențe istorice diferite: imperială, republicană, a războiului, comunistă, post-comunistă. Aceasta nu doar ne ajută să distingem specificul construcțiilor identitare din țări precum Polonia, România și Ucraina, ci ne pune la dispoziție o abordare mai sofisticată, relevantă pentru lumea contemporană, în măsură să retraseze harta experiențelor istorice occidentale dincolo de granițele Vestului. Noua perspectivă sugerează că nu putem vorbi despre un conflict al culturilor (de tipul majoritate-minoritate), ci de construcții culturale simultane ce depășesc atât frontierele naționale, cât și perioadele istorice. Accentul pe micro-contextele urbane specifice, decelabile la un moment dat, scoate la iveală o serie de detalii pe care abordarea generică a „minorităților” le poate trece cu vederea. Este, de exemplu, cazul polonezilor din Liovul ucrainean sau al germanilor din Wrocław-ul polonez, orașe în care cândva existau majorități etnice, care își construiesc și negociază acum identitatea „minoritară” într-un mod complex și subtil ce scapă atenției atunci când e privit din perspectiva tradițională. Interesul nostru pentru contextul aflat la intersecția dintre vectorii spațiu și timp face ca poziția lor să apară cu claritate ca fiind undeva la mijloc, între discursurile minorității și, respectiv, majorității. Gândiți-vă, de pildă, la greco-catolicii români din Timișoara, care vorbeau maghiara sau germana; ori la țăranii așchenazi din Maramureș, vorbitori de idiș – acești evrei erau foarte diferiți, lingvistic și cultural, de evreii vorbitori de maghiară din Cluj, ca să luăm un alt exemplu. Tocmai această situație intermediară, această dublă apartenență care înseamnă de fapt „nici, nici”, definește ceea ce noi numim subcultură.

Proiectul combină analiza istorică și studiul socio-antropologic cu cercetarea lingvistică și analiza de discurs, inclusiv literar. Care sunt avantajele unei astfel de abordări pluri- și interdisciplinare?

Propria noastră definiție a subculturilor atrage automat după sine o abordare multidisciplinară, căci suntem interesați atât de modul în care aceste grupuri interacționează cu definițiile istorice care le-au fost aplicate sau pe care le-au formulat singure, cât și de modul în care aceste definiții se traduc în practică – de exemplu, prin utilizarea unor forme de limbaj „amestecate” sau atunci când apare necesitatea conturării unui anumit proiect identitar. Altfel spus, multidisciplinaritatea e o precondiție pentru ceea ce urmărim prin proiectul nostru, iar la baza acestuia stau diversele tradiții politice, culturale și lingvistice ale Europei Est-Centrale. Aceasta reprezintă un punct foarte important, întrucât presupune o seamă de schimburi academice și o colaborare interdisciplinară reală, care depășește granițele fizice dintre țări, ca și granițele dintre discipline.

Cum apar aceste identități complexe? Prin ce elemente se caracterizează ele?

În contexte naționale și (post)imperiale diferite, detaliile fiecărui studiu de caz (național) și ale fiecărui context urban/regional diferă inevitabil, așa încât e nevoie să le acordăm o atenție specială. Cu alte cuvinte, putem spune că similaritățile dintre subculturi, care le definesc, sunt mai curând formale, nu neapărat întemeiate pe conținut. Apoi, cazurile se deosebesc în ce privește implicarea: de exemplu, polonezii din Liov tind să accentueze aspectele ce țin de caracterul național, în timp ce pun sub semnul întrebării primordialitatea etnică; germanii din Wrocław își subliniază, pe de o parte, apartenența etnică, iar pe de alta, refuză orice categorisire prin apelul conștient la practici culturale hibride. Modelele sunt similare (ambele sunt deopotrivă subculturi și minorități, grație acelei situări intermediare la care ne refeream), dar detaliile diferă. Cu toate acestea, presupoziția noastră a fost aceea că subculturile, a căror prezență este specifică Europei Est-Centrale, apar datorită anumitor procese istorice, caracteristice secolului 20, însă care au și o evoluție pe termen lung, determinată de faptul că în regiune diversitatea și „amestecul” au existat de-a lungul mai multor secole. Diverse grupuri etnice au trăit unele lângă altele și, în măsuri diferite, s-au combinat între ele. Trezirea naționalismelor, slăbirea legăturilor dinastice tradiționale, precum și indiferența la nivel micro au constituit impulsuri pentru separarea acestui aliaj istoric; colapsul imperiilor după Primul Război Mondial și, într-un mod încă mai radical, retrasarea forțată a frontierelor naționale de după cel de-al doilea au contribuit decisiv la tulburarea amestecului specific acestei regiuni diverse. În primul rând, relocările în masă ale populațiilor de-a lungul și de-a latul regiunii, care au urmat Celui de-al Doilea Război Mondial, au dus la formalizarea proceselor de separare etnică și la apariția unor populații „orfane”, cu identități mixte, dar nedeclarate ca atare. A fi la mijloc nu era nici pe placul regimurilor comuniste, nu se potrivea nici cu proiectele naționale din țările postcomuniste, cu excepția unor cazuri izolate (de exemplu, componenta folclorică a profilului unor sub-etnii a putut fi folosită pentru a sublinia particularitățile anumitor naționalisme, ca în cazul polonezilor sau maramureșenilor din zonele montane). În unele cazuri, printre care și Transilvania și Banatul, fostele majorități au devenit minorități, iar alte grupuri, ale căror identități proto-etno-naționale au eșuat pur și simplu să obțină statutul de naționalități, continuă fie să se lupte pentru recunoaștere (precum unii dintre locuitorii Sileziei Superioare din Polonia), fie să se considere „la mijloc”, aflate într-o situație intermediară între proiectele naționale oficiale, încercând să-și pună în lumină „diferența” (este, de pildă, cazul unor locuitori din Silezia Inferioară pe care i-am intervievat pentru proiectul nostru, care oscilează între identitatea germană și cea polonă, fără să o îmbrățișeze întru totul pe vreuna dintre ele, dar căutând în schimb o formulă care să le integreze pe amândouă).

Memoria ca provocare

Care este rolul memoriei, dar și al imaginației/ficțiunii în formarea și (auto)definirea identităților intermediare, hibride sau de tip palimpsest?

Se știe că felul în care ne raportăm la trecut, ca indivizi sau ca grupuri, e foarte important pentru modul în care ne înțelegem pe noi înșine. Lucrurile devin mai complicate, dar și mai interesante, atunci când memoria proprie nu corespunde cu versiunea oficială asupra trecutului, cea exprimată la nivel de societate sau care ne vine, de exemplu, dinspre părinți sau politicieni sau sursele mainstream. Mulți oameni descoperă astăzi, în Europa Centrală și de Est, că trecutul lor nu e chiar atât de „polonez”, „german”, „românesc” sau „maghiar” pe cât au fost încurajați sau obișnuiți să creadă. Poate că au avut un bunic evreu sau vreo rudă mai misterioasă despre care tocmai află că era ortodoxă, nu romano-catolică. Oamenii dintr-un sat oarecare pot descoperi, să zicem, că în trecut aproape toți locuitorii localității erau evrei sau că unele dintre obiectele din jur arată ciudat și nefamiliar. Acesta e momentul în care apelul la memorie devine o provocare, în care e necesar ca ea să fie reimaginată și rearanjată pentru a face loc unui trecut mai complex. Nu e, probabil, o coincidență că una dintre temele frecvent întâlnite în literatura postbelică a Europei Est-Centrale și de Sud-Est este memoria, personală și colectivă. Primele nume de scriitori polonezi, ucraineni, cehi și români care vin imediat în minte în acest context sunt Iuri Andruhovîci, Paweł Huelle, Stefan Chwin, Ota Pavel și Herta Müller.

Care este contribuția limbilor la construcția identitară?

Limbile sunt esențiale pentru ceea ce credem că suntem și pentru cum ne exprimăm. În Europa zilelor noastre, e larg răspândită concepția că fiecare om „aparține” unei limbi, că are o singură limbă maternă; desigur, putem învăța limbi străine, putem ajunge chiar să le folosim foarte bine, dar limba maternă, care ne definește, rămâne unică. Totuși, monolingvismul astfel înțeles nu reprezintă în realitate norma, ci excepția, din perspectivă istorică, dar și contemporană. Peste tot în lume, mulți oameni sunt, într-o formă sau alta, bi- sau plurilingvi și simt că aparțin mai multor comunități lingvistice. Acest fapt a fost – și într-o oarecare măsură continuă încă să fie – adevărat în mod special în Europa Centrală și de Est, chiar dacă politicienii, media sau opinia publică susțin altceva. Dacă există oameni care se identifică nu cu una, ci cu două sau mai multe limbi (și e cazul multora), probabil că ei au învățat să le vorbească pe fiecare de la unul dintre părinți sau au vorbit o limbă acasă și o alta la școală sau la serviciu; sau au învățat o doua limbă mai târziu, când au luat de soț/soție o persoană provenită dintr-o altă comunitate lingvistică și au format cu aceasta o familie bilingvă. Ei pot să folosească aceste limbi separat, în funcție de context, sau pot să treacă de la una la alta în vorbirea curentă ori să le combine dând naștere unui idiom cu totul nou. Există mari diferențe între modalitățile în care învățăm, fiecare dintre noi, o limbă sau alta, ca și între felurile în care le folosim sau în care ne raportăm la ele. Din punct de vedere lingvistic, noi, cercetătorii, ne străduim să decelăm structuri tipice, apoi să le descriem și să le analizăm în termeni de specialitate. Ceea ce observăm însă că rămâne neschimbat este, cum spuneam, faptul că limbile sunt esențiale pentru ceea ce credem că suntem și pentru evoluția noastră în spațiu și timp. E fascinant să încerci să afli cum anume poate influența o secvență lingvistică foarmarea tuturor acestor percepții și sentimente. Bi- și multilingvismul pot uneori să funcționeze armonios; alteori, pot constitui un câmp de bătaie simbolic, un spațiu de manifestare a antagonismelor și chiar a urii sociale.

În ce măsură este, așa cum aminteați, prezența acestor subculturi caracteristică spațiului central- și est-european? Diferă el, privit din această perspectivă, de alte spații geografice și culturale?

Răspunsul la prima parte a întrebării cred că l-am dat deja, atunci când am vorbit despre unde și cum apar subculturile. Cât despre partea a doua, referitoare la diferențe, putem aduce în discuție, desigur, și alte cazuri, din alte spații – cum ar fi cazul frizonilor din partea de nord a Germaniei sau Danemarcei, care au același tip de identitate intermediară, sau al memelanderilor de pe granița Lituaniei, care au o identitate semi-germanică datorată vechilor așezări germane din Prusia Răsăriteană. Din motive evidente, aceste cazuri nu sunt „central”-europene, experiența identităților hibride sau intermediare fiind, cu siguranță, un fenomen uman rezultat din orice tip de amestec apărut în contexte în care o comunitate etnică cu posibilități normative nu se grăbește să și le exercite: putem menționa chiar exemplul locuitorilor din Cornwell, din sud-vestul Angliei, vorbitori ai unei limbi foarte vechi – o populație care se consideră diferită, dar nu dorește separarea de Marea Britanie. Ceea ce face specificul Europei Est-Centrale este, probabil, intensitatea și rezonanța istorică a experiențelor de acest fel, datorate unor evenimente violente, precum și duratei și caracterului considerat „normal” al procesului de formare a amestecurilor, înaintea schimbărilor majore aduse de secolul 20. Un alt aspect ce se cuvine subliniat este acela că, în Europa Est-Centrală, proiectele de construcție identitară din secolul trecut au avut la bază o mare diversitate de elemente generate de experiențe istorice diferite: imperială, republicană, conflictuală, comunistă, postcomunistă. Acesta ne oferă nu doar o cheie pentru a înțelege specificitatea procesului de formare a identităților în zona est-centrală a Europei, ci și o abordare mai sofisticată, relevantă în contextul actual, a influenței occidentale în regiune și dincolo de ea. Așa cum am mai spus, perspectiva pe care am îmbrățișat-o sugerează că în realitate, în Europa Est-Centrală, nu a existat un conflict al culturilor, potrivit formulei propuse de Samuel Huntington, ci o mulțime de construcții identitare ce s-au manifestat simultan, depășind deopotrivă granițele naționale și perioadele istorice.

Integrarea, o consecință firească a amestecului

Am observat că multe dintre analizele pe care le propuneți sunt fundamentate empiric, pornesc de la studii de caz, unele sunt ancorate chiar în realitatea contemporană. Privind în sens invers, care este aplicabilitatea concretă, dacă ați luat-o în considerare, a rezultatelor acestor cercetări academice?

Ne-am propus de la început să facem cunoascute rezultatele cercetărilor noastre unui număr cât mai mare de oameni, din mediul academic și din afara lui, și am încercat să ne atingem acest scop prin organizarea de workshop-uri, de întâlniri academice internaționale, dar și de conferințe destinate publicului larg. Ne place să credem că proiectul nostru este relevant și în afara mediului universitar, de exemplu pentru activitatea institutelor culturale (atât din Marea Britanie, cât și din regiune), pentru consiliile locale din zona est-central-europeană (acei oameni care iau decizii referitoare la subiecte sensibile precum drepturile minorităților, construirea sau conservarea siturilor memoriale, organizarea de evenimente culturale ș.a.m.d.), experții în probleme de politică externă din spațiul statelor devenite recent membre ale Uniunii Europene, dar și publicul larg din Marea Britanie, a cărui expunere la culturile est-central-europene a scăzut dramatic ca urmare a evenimentelor politice din ultimii douăzeci de ani precum căderea comunismului, aderarea unora dintre statele din regiune la Uniunea Europeană, emigrația în masă către Marea Britanie și Irlanda, după anul 2004, iar acum, Brexit-ul.
Una dintre conferințele care au avut loc pe parcursul celor patru ani de derulare a proiectului, “Identități intermediare. Apartenența etno-națională și provocările ei”, a fost organizată la începutul anului 2016, la Institutul Cultural Român din Londra, printr-o colaborare în care s-au implicat și institutele culturale polonez și austriac, în fața a peste 100 de persoane. Ce ați urmărit și ce ați obținut de fapt prin deschiderea către un numeros public nespecialist?

E important ca rezultatele studiilor noastre să fie prezentate și unor publicuri neacademice, nu numai pentru a obține un anumit feedback, ci și pentru că ar putea stimula un nou val de interes față de Europa Est-Centrală, scoțând la lumină aspecte mai puțin sau deloc cunoscute ale existenței regiunii în secolul 20. În contextul în care în Europa se vorbește despre integrare, și totuși pare să se revină mult prea des la narațiunile nativiste, mai cu seamă în actualul climat politic, am dorit să atragem atenția asupra acelor identități care, din motive istorice complexe, nu se conformează întotdeauna acestor proiecte naționale și care, cu toate acestea, le întăresc, le îmbunătățesc și le celebrează indirect prin practicile culturale proprii. Cu alte cuvinte, acestea reprezintă fenomene culturale de o mare bogăție, pline de nuanțe, care trebuie înțelese și lăsate să se dezvolte în specificitatea lor. În cele din urmă, sperăm să contribuim la rândul nostru la procesul de revizuire academică a istoriei țărilor din această parte a Europei, punând în discuție abordările tradiționale, așa cum sunt ele predate la universitățile din Budapesta, Varșovia sau București. Am fost încântați de nivelul și aria de cuprindere a discuțiilor ce au urmat intervențiilor noastre la conferința de la Institutul Cultural Român din Londra și plănuim să mai organizăm astfel de evenimente, prin care să ne promovăm în continuare ideile în contexte neacademice cât mai largi.

Care credeți că este relevanța discuțiilor pe această temă în actualul context politic, în care principala chestiune aflată în dezbatere se referă la identitatea supranațională europeană și acceptarea sau respingerea apartenenței la Europa unită?

Așa cum am mai afirmat, din perspectiva noastră subculturile sunt, prin însăși natura lor, forțe ale integrării. Ele refuză să fie, și nici nu pot fi întru totul, subsumate unui proiect național sau altuia, deși aceasta se încearcă adesea. Așadar, a înțelege cum funcționează subculturile înseamnă a promova integrarea ca o consecință firească a amestecului (prin mariaje interetnice, contacte culturale și lingvistice sau diverse alte practici, dezvoltate de-a lungul secolelor). Ca să fie limpede, nu dorim să sugerăm că proiectele naționale ar fi lipsite de validitate; în ciuda eforturilor uriașe făcute de istorici în ultimele decenii pentru a deconstrui conceptul de naționalitate, narațiunile identității naționale s-au dovedit nu doar solide, ci și rezistente. În loc să submineze specificitatea și diferența, subculturile, în accepțiunea pe care noi am folosit-o, nu fac decât să le întărească, dar o fac într-un mod aparte, ce trimite la un anumit tip de schimburi și de relații care se stabilesc între culturi în spațiile de margine, de contact. Altfel spus, demersul nostru nu este o tentativă postmodernă de a relativiza chestiunea, ci dimpotrivă, încercăm să descriem, să înțelegem și să scoatem în evidență beneficiile studierii acestor legături specifice, care unesc și despart în același timp – a pune accentul doar pe cele din a doua categorie ar fi primejdios, fapt uitat din păcate adesea. Pentru a putea recunoaște și a fi în stare să analizăm renașterea curentelor naționaliste și etniciste ce are loc în Europa zilelor noastre, ca de altfel peste tot în lume, trebuie să ne îndreptăm atenția către tradițiile istorice ale fiecărei țări în parte, dar în același timp avem nevoie de un nou cadru metodologic comparativ, care să ne ajute să abordăm chestiuni precum cele referitoare la identitățile colective, minoritare și individuale într-o Europă din ce în ce mai polarizată și mai divizată. 

Oxford-Londra, septembrie 2016
(interviu apărut în revista Orizont, octombrie 2016)