Alta Ifland: „Sufăr de demonul comparației”

În ultimii ani, femeile domină fără drept de apel literatura autorilor din diaspora româno-americană. Pornind de la realitatea frapantă a acestui val de creativitate feminină, am invitat mai multe scriitoare de origine română din Statele Unite și Canada să răspundă unei anchete privind condiția femeii-scriitor în America de Nord, literatura angajată, exil și imigrație, apartenență și desprindere, identități fracturate și identități multiple, precum și alte teme relevante. Autoarelor care au acceptat să participe le-a fost adresat același set de opt întrebări. Precizez că lista numelor nu este nicidecum exhaustivă, iar selecția oferită nu reprezintă un top valoric, ci oferă o secțiune neutră prin realitatea acestui fenomen literar de o mare diversitate a vocilor, formelor de expresie, preocupărilor și atitudinilor. Mi-am propus ca, pe această cale, să lansez cititorilor invitația de a explora fără întârziere o excelentă bibliotecă de literatură contemporană, din păcate încă doar parțial cunoscută în țară. 

ALTA IFLAND s-a născut, a crescut în România și a emigrat în Statele Unite în 1991. După un doctorat în limba și literatura franceză, a predat câțiva ani la universitate, apoi s-a dedicat scrisului. A publicat, pe lângă numeroase articole și traduceri, două cărți de poeme în proză (Voix de glace / Voice of Ice / Vocea înghețată, care a obținut premiul francez Louis Guillaume, și The Snail’s Song / Cântecul melcului), două de povestiri (Elegy for a Fabulous World / Elegii pentru o lume minunată, nominalizată pentru Northern California Book Award, și Death-in-a-Box / Moartea la cutie, Premiul Subito Press), precum și un roman, The Wife Who Wasn’t / Nevasta ce n-a fost să fie. A trăit în Florida, Arizona și California, iar din 2022 a revenit în Europa. În prezent lucrează la un roman inspirat de cele două mari regine ale României, Maria și Elisabeta.

Care e condiția femeii-scriitor în America zilelor noastre? Cum se publică, promovează și cum e receptată literatura femeilor în SUA/Canada?

În general, în lumea anglo-saxonă, scriitoarele se bucură de o mai mare atenție decât scriitorii. Aceasta din cauză că lumea anglo-saxonă, SUA în special, este o societate obsedată de identitatea biologică și tot ce este valoare e apreciat în funcție de apartenența la o anumită categorie biologică – în cazul de față, categoria „femeie” sau „bărbat”. Acest tip de compartimentări care sunt specifice societății americane au un efect paradoxal: teoretic, menirea lor este de a ajuta o anumită minoritate considerată ca „marginalizată”. Dar rezultatul este că, de cele mai multe ori, această minoritate sfârșește prin a fi ghetoizată. De exemplu, categoria „literatura femeilor” (women’s literature) a fost creată de feministe, dar până la urmă tot ele se plâng că o astfel de clasificare marginalizează femeile-scriitor. Ceea ce e adevărat – dar asta nu este decât consecința logică a premisei unei literaturi divizate pe alte criterii decât cele artistice. 

Trebuie spus, de asemenea, că există o condiție a femeii-scriitor care a durat până prin 2016 și o altă condiție a aceleiași categorii care datează de prin 2016 încoace. Până prin 2016 existau multe premii literare dedicate exclusiv femeilor. De atunci, mai toate aceste premii nu se mai adresează exclusiv femeilor, ci și bărbaților care „se identifică” cu femeile. Acum, femeia nu mai există ca o categorie în sine în SUA: acum, ceea ce până în 2016 se numea pur și simplu „femeie” se numește „femeie biologică” (interesant e că cei care folosesc acest termen nu realizează că opusul biologicului este artificialul și că, dacă există o „femeie biologică”, celălalt tip de femeie nu poate fi decât artificial, ceea ce în engleză se numește, cu o expresie foarte potrivită în cazul de față, man-made). 


Există o formulă a succesului, în termeni de stilistică, tematică, dar și de afiliere instituțională și acces la platforme de promovare (programe de rezidență, programe literare, edituri, reviste etc.)?

Aș inversa un pic formularea dumneavoastră și aș spune că succesul – cel puțin succesul de public dobândit ușor și rapid (nu cel verificat în timp) – se datorează aproape întotdeauna unei formule. Mai precis, în SUA, ca să fii scriitor „de succes”, trebuie să scrii după formule. SUA este o țară extraordinar de conformistă, o țară în care oamenii sunt condiţionați să gândească în mod ‘formulaic’ – îi predispune la asta nu numai organizarea societății, în care totul este marketing, ci sistemul de învățământ însuși, în care și cei care se revoltă împotriva societății de consum o fac tot într-un mod ‘formulaic’, doar că inversează formulele. Mai toate cărțile „de succes” sunt scrise fie după anumite patterns, fie ca răspuns la obsesiile de moment ale societății. De exemplu, la momentul actual, nimeni nu te bagă în seamă dacă ceea ce scrii nu e legat într-un fel sau altul de chestiunea rasială sau „de gen”. 

Cât despre afilierea instituțională, în SUA, mai toți scriitorii (cu unele, rare, excepții) sunt formați azi în acele programe numite MFA (Masters of Fine Arts), în care studenților li se predau „reguli” cum să scrie o carte. Unele dintre aceste programe și universitățile de care aparțin au edituri proprii. În principiu, asta nu e rău, iar pe vremuri aceste edituri aveau menirea de a publica tocmai acea literatură de calitate pe care marile case de editură (mainstream) nu o publicau. Dar realitatea e că azi multe dintre aceste edituri funcționează pe modelul „eu te public pe tine, tu mă publici pe mine”. Toate aceste MFA-uri, care produc zeci de mii de „scriitori”, au drept consecință inundarea pieței de carte cu zeci de mii de manuscrise, majoritatea de necitit. Din cauză că editorii sunt copleșiți, acum cei din afara sistemului nu mai au absolut nicio șansă să li se citească manuscrisele. Deci este un sistem care produce un tip de literatură scris „după reguli” – o literatură în care formulele sunt de o natură diferită, uneori opuse celor din literatura mainstream, a marilor case de editură, dar asta nu le face mai puţin formule. Mai precis: într-un caz, o carte bună e definită ca o carte cu o intrigă, o story, captivantă; în celălalt caz, e exact opusul: o carte bună este o carte fără nicio intrigă, o meta-story. (Generalizez, evident, fiindcă situația e mai complexă și programele diferă în funcție de scriitorii care le conduc.) Acest sistem are ca efect scoaterea din circuitul literar tocmai a acelor scriitori independenți care refuză să se afilieze acestor network-uri (sau rețele). Cu cât ai o gândire mai originală, cu atât mai puține șanse ai să fii publicat. În SUA, cel mai mare păcat e să refuzi să fii asemenea celorlalți. Tocmai din acest motiv, de altfel, societatea americană este o societate obsedată, la nivelul limbajului, de „diversitate”. Fiindcă, în realitate, nu o suportă. De aceea, „marginalul” este întotdeauna normalizat: pentru a putea fi controlat mai bine. Cu cât o societate este mai conformistă, cu atât va fi mai obsedată de ceea ce îi lipsește (în cazul de față, adevărata diversitate). Psihanalizabil. 


Ce anume considerați că vă definește ca scriitoare (gen, stil, tematică etc.)? De unde vă extrageți inspirația?

Nu știu dacă mă „definește” ceva, dar am observat că mai toate scrierile mele urmează anumite patterns (structuri care sunt numai ale mele și au legătura cu biografia mea), ca de exemplu cel al lumilor paralele – fiindcă am trăit în două lumi paralele. Mi-e imposibil să fiu centered într-un singur spațiu (lingvistic sau geografic). Mă simt întotdeauna ca aparținând unui spațiu in between, între două lumi. Din cauza asta, sufăr de demonul comparației, ca să zic așa. Inspirația vine din ce citesc și din ce trăiesc.


Credeți în literatura angajată? Care sunt cauzele pentru care militați sau ați milita, inclusiv prin literatură?

Hmm… Sunt pe cale să termin Solenoidul lui Mircea Cărtărescu. În timp ce îl citeam, parcurgând părțile în care el descrie realitatea din comunism – pasaje considerate absolut geniale chiar de detractorii romanului –, mă gândeam că el descrie această realitate atât de bine tocmai fiindcă este apolitic (cel puțin, apolitic în literatura sa, nu în viața de toate zilele). În momentul în care îți propui să „angajezi” literatura, îi trădezi esența, o transformi în propagandă. Rezultatul e că scrii o literatură care nu e literatură, dar nici nu ajuți pe nimeni în mod practic. Dacă vrei să schimbi ceva în societate, atunci trebuie să militezi și să acționezi în realitate, nu în literatură. Eu nu am nimic împotriva activismului în societate, dimpotrivă; o societate sănătoasă e o societate în care cetățenii sunt implicați în viața cetății. Dar o literatură scrisă de „activiști” este ca propaganda realismului socialist. În universitățile americane, astăzi, majoritatea profesorilor de literatură sunt „activiști” care își proiectează opiniile politice asupra literaturii pe care o studiază cu studențiiToate operele literare sunt studiate din perspectiva ideologică, pentru a vedea dacă opiniile scriitorului de acum câteva sute de ani răspund așteptărilor cititorului american de azi. Asta tocmai din cauză că ei nu au curajul să acționeze în viața de zi cu zi în mod politic, și atunci își transferă opiniile în spațiul literar. Rezultatul e că studenții lor nici măcar nu mai sunt capabili să facă diferența între realitate și ficțiune. O înțelegere proastă a literaturii, și una și mai proastă a realității. 

În ceea ce mă privește, singura cauză pentru care militez, atât în literatură, cât și în realitate, este adevărul (deși ceea ce numim „adevăr” în literatură este diferit de adevăr în realitate; literatura este, într-ul fel, spațiul „minciunii”, adică al ficțiunii, dar prin ficțiune poți spune adevăruri esențiale, dacă știi să transformi particularul în universal). Am militat pentru asta și în România comunistă, când eram urmărită de Securitate 24 de ore din 24, și la douăzeci și ceva de ani am fost declarată „persoană foarte periculoasă pentru securitatea statului”, și în Statele Unite, obsedate de gândirea unică.


Abordați în cărțile dumneavoastră teme românești?

Da, dar mi-au trebuit ani de zile până să încep să o fac. Eu am plecat din România ca refugiat politic, deși era în ’91, după revoluție. (SUA ne-au dat, mie și soțului meu de atunci, statutul de refugiați politici, chiar dacă regimul Ceaușescu căzuse. Pe atunci nu știam, dar am aflat anul trecut că Securitatea a ținut dosarul nostru deschis până la sfârșitul lui 1991). Spun toate astea ca să se înțeleagă de ce multă vreme nu am fost înclinată deloc să scriu despre România. Ca mulți români traumatizați de trecut, voiam să uit. Dar evident că trecutul meu românesc este vizibil în toate cărțile mele, deși în primele cărți nu numesc niciodată țara la care mă refer. Din prima carte pe care am scris-o direct în engleză, un volum de povestiri, Elegy for a Fabulous World (2009), jumătate se petrece într-o țară fără nume din Europa de Est; în unele povești țara nu are nume, în alte câteva o numesc Ucraina (o țară în care n-am fost niciodată). Dar, de fapt, realitatea care a inspirat aceste ficțiuni (multe dintre ele autobiografice) este cea românească, e Transilvania în care am crescut. În cărțile mele de poeme în proză, sau de proză poetică, Voix de glace / Voice of Ice și The Snail’s Song, am fost inspirată, în afară de Transilvania, de Oltenia tatălui meu, unde îmi petreceam vacanțele într-o realitate foarte arhaică. De fapt, cred că un motiv pentru care țara de unde vin nu are nume în cărțile mele este și acela că nenumitul se ridică la puterea mitului. Mai mult sau mai puțin intenționat, am vrut să creez un univers mitic al Europei de Est. 
Am scris două cărți de povestiri, două de poeme în proză și trei romane până când am reușit să scriu o carte în care personajele erau români și acțiunea se petrecea în România – jumătate din roman în România, jumătate în SUA, căci mai toate cărțile mele se petrec în cel puțin două spații (acest roman, The Mirror / Oglinda, este nepublicat). Primul roman pe care l-am publicat, The Wife Who Wasn’t (2021), se petrece jumătate în Republica Moldova, jumătate în California. Personajele sunt, majoritatea, moldoveni ruși, dar, de fapt, sunt toți modelați după români. Am vrut să creez personaje emblematice ale lumii postcomuniste și să satirizez atât societatea californiană, cât si cea din Europa de Est, și de aceea m-a amuzat să-i prezint pe moldoveni din perspectiva americanilor și viceversa.


Considerați important să publicați, în original sau în traducere în limba română, și să participați la viața literară din România?

Ca să fiu sinceră, nu. Dar am încercat în decursul anilor să contribui la vizibilitatea unor scriitori de origine română care trăiesc în SUA, sau care sunt traduși în engleză, și pe care îi admir, publicând recenzii ale cărților lor. Și cred că, indirect, particip la viața literară din România în măsura în care România este prezentă în cărțile mele, și chiar în mine însămi. În primele două decenii pe care le-am petrecut în SUA, am făcut imposibilul ca să scot România din mine – am tăiat aproape toate legăturile pe care le aveam cu România – și, o vreme, am crezut că reușisem. Dar viața este foarte ironică, și după 30 de ani de viață în SUA, mi-am dat seama că sunt mult mai româncă decât aș vrea. Și m-am întors în Europa.


În ce limbă scrieți? Ce legătură ați păstrat cu limba română?

Din 2005 scriu în limba engleză. Până atunci am scris vreo câțiva ani în franceză (Voix de glace /Voice of Ice, prima mea carte, are originalul în franceză, am și luat pentru ea un premiu francez). Eu nu am trăit decât un an în Franța, dar am, totuși, o carte scrisă în franceză și premiată. A fost o vreme – până prin 2015 – în care eram așa de ruptă de România că nici măcar nu știam că î devenise â. Nici nu știam cine e președintele țării. Acum m-am reconectat și am început să mai citesc din când în când în română, și deci să și scriu (adică să dau interviuri în română, nu să scriu cărți), dar tot mai ușor îmi e să scriu în engleză. Însă e posibil ca într-o zi să încep să scriu în română. Eu fac parte dintre scriitorii care au nevoie de o distanță psihologică față de limba în care scriu, ca Beckett când scria în franceză. Mă simt bine în limba engleză tocmai fiindcă nu mă simt americană.


Ce înseamnă pentru dumneavoastră exilul și ce loc ocupă această temă în literatura pe care o scrieți? Cum gestionați problema dublei identități româno-americane și viața în/între două lumi?

Exilul pentru mine înseamnă totul. Este prezent în toate cărțile mele. Mi-am dat seama la un moment dat că mai toate cărțile mele au o structură dublă, că se petrec în două spații paralele și au două personaje, de obicei două femei, care se oglindesc unul într-altul sau se opun unul altuia. Nu fac asta în mod deliberat, este ceva ce am observat după ce am scris mai multe cărți. Este ca un fel de structură mentală care, evident, se reflectă în scrierile mele. Și am mai observat că, în unele cărți, cele două personaje au un fel de „rezolvare” sintetică. De exemplu, în romanul meu nepublicat, The Mirror, am două personaje surori, una crește în SUA, cealaltă în România. Pe cea care crește în România o cheamă Alba Negru. După ce am terminat romanul mi-am dat seama că numele ei este un calc după Harap Alb, care înseamnă Negru Alb. Adică, subliminal, personajul încearcă să reconcilieze cele două identități, română și americană. 

Dar eu, de fapt, am trei identități lingvistice, ca să spun așa, fiindcă am un doctorat în franceză,  iar prima mea carte am scris-o în franceză și abia apoi am tradus-o în engleză. Iar acum, după 30 de ani de viață în SUA, am emigrat din nou, în Franța.

Interviu realizat în limba engleză și publicat inițial în numărul din iunie 2022 al revistei online Orizonturi culturale italo-române.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s