Ca în fiecare dimineață, imediat ce deschid laptopul, din universul paralel al online-ului se revarsă asupra mea un tsunami de informații: breaking news și fake news, texte, fotografii & video-uri postate de prieteni și de necunoscuți, confecții identitare și licăriri de autenticitate (selfie-uri & poze de grup, călătorii în locuri exotice, vacanțe la țară, meniuri, ținute & machiaje, festivaluri, proteste & luări de poziție etc.), recomandări de filme, previziuni despre starea vremii, reclame la haine & pantofi & obiecte casnice & bilete de avion, emailuri & mesaje directe, story-uri & tutoriale, pe care algoritmii mi le împing sub ochi cu o copleșitoare eficiență. Nici că se putea o introducere mai potrivită, îmi spun, pentru eseul pe care plănuiesc să-l scriu despre falsificarea realității prin disimulare. 

Denaturarea realitǎții, disimulare, fals, minciunǎ, aparență, dedublare, măști, autocenzură – sub necurmatul asalt informațional dezlănțuit de progresul tehnologic, am întors de multe ori acești termeni pe toate părțile. Și nu sunt fără îndoială singura dintre membrii generației mele, ajunși la maturitate în comunism, cărora această temă de reflecție îi trezește amintiri neplăcute. Decenii după prăbușirea regimului comunist, iată-ne trăind într-o epocă a producțiilor online nesfârșite și amăgitoare, în care adevărul a devenit relativ, iar realitatea însăși e doar o construcție ai cărei parametri se modifică în funcție de unghiul și acuitatea privirii, dar și de interesele care dictează emisia de conținuturi pe internet. Bâjbâim printr-o lume a dezinformării, a proliferării narațiunilor mincinoase la o scară inimaginabilă anterior. În ciuda diferențelor de magnitudine și complexitate, asemănările cu sistemul totalitar pe care l-am cunoscut atât de bine sunt evidente. Mi se pare, deci, firesc să ne punem întrebarea dacă lecțiile acelei perioade, strategiile rezistenței pe care le-am perfecționat sub dictatură, ne-ar putea fi de folos și în prezentul controlat de tirania algoritmilor.

Sistemul în care ne-am format noi era unul monolitic, cu o ideologie unitară, impusă prin constrângere. În era tehnologică, discursul unic a fost înlocuit de ceva mult mai insidios și, de aceea, mai greu de combătut. Algoritmii se joacă cu mințile noastre în moduri mai subtile și mai eficace decât, altădată, propaganda de stat. Realitatea s-a spart în mii de cioburi colorate, care nu numai că nu reflectă întregul, dar ni-l arată fragmentat și plin de distorsiuni. Penitenciarele mentale ale lumii dominate de noile tehnologii sunt fascinante și se pot multiplica, practic, la infinit. În locul propagandei livrate de la centru, avem fluxuri de informație direcționate algoritmic; în locul liniei de partid unice, numeroase micro-ideologii, alimentate prin like-urile și preluările de pe social media. Rezultatul este o nouă formă de prizonierat – dar nu una vegheată, de undeva de sus, de vreun Minister al Adevărului, ci una parțial consimțită, întreținută cu ajutorul instrumentelor de marketing (inclusiv politic) și al propriilor noastre obiceiuri și preferințe de consum online. Cât din mecanismele de apărare dezvoltate în vremea dictaturii comuniste am putea spera că-și mai păstrează valabilitatea?

În Gândirea captivă (1953), un mare autor al literaturii antitotalitare, polonezul Czesław Miłosz, încerca să înțeleagă cum au ajuns intelectualii perioadei staliniste să cauționeze un sistem de care în sinea lor se îndoiau, practicând ketman-ul sau dedublarea personalității, bazată pe disonanța dintre conformismul social-politic și convingerile private. În prezent, regăsim ecouri ale acestei dedublări sub forma măștilor cu care ne acoperim chipul online, adresându-ne unui public ipotetic. Ne inventăm identități, ne autofalsificăm și ne autocenzurăm nu de frica regimului, ci pentru a preveni apariția unor reacții negative la imaginea pe care o proiectăm noi înșine în mediul virtual. Acceptăm supravegherea permanentă, dar nu pe cea a poliției secrete sau a vreunui Big Brother orwellian, ci pe cea a sistemelor de colectare a datelor, nicidecum atât de inocente precum sunt programate să pară, în capcana cărora cădem cu câte o simplă apăsare pe tastatură. Zi după zi, ne adaptăm tot mai mult acestei captivități informaționale – o realitate modelată de intenții nu întotdeauna curate și de ceea ce algoritmii, influențați de altfel de propriile noastre acțiuni, decid că e potrivit și util pentru fiecare dintre noi – până când a gândi independent ajunge să fie considerat superfluu. 

La începutul anilor ’50, Miłosz descria situația în care se zbăteau intelectualii seduși, apoi mutilați de ideologia comunistă, sugerând că salvarea ar consta în redobândirea clarității morale, dar fără să indice o strategie de urmat. Un sfert de secol mai târziu, fostul disident, ulterior președinte ceh Václav Havel, propunea în faimosul său eseu Puterea celor fără de putere (1978) o soluție aparent accesibilă tuturor: „viața în adevăr”, întemeiată pe manifestarea refuzului de a trăi în minciună. În plină stază a sistemului totalitar, când complicitatea apatică luase locul fricii în fața terorii, Havel pleda pentru micile gesturi de onestitate, pentru cultivarea autenticității ca o formă de rezistență activă, care putea să provoace în timp disoluția sistemului. Aceste îndemnuri rămân perfect valabile și pot fi ușor traduse în vocabularul lumii contemporane, în care dezideratul „vieții în adevăr” se dovedește nu doar necesar, ci și dificil de atins. Astăzi a trăi în adevăr presupune, înainte de toate, a fi capabil să distingi adevărul de minciună și realitatea de versiunile ei contrafăcute, pentru a deveni mai puțin vulnerabil la manipulări, dar și pentru a nu contribui tu însuți la răspândirea falsurilor și mărirea confuziei generale. La fel de important, implică și a rezista dorinței de a te conforma chiar și atunci când nimeni nu ți-o cere (asemenea zarzavagiului care expune nesolicitat lozinca proletară în vitrina magazinului), dar și tentației de a te prezenta în fața celorlalți într-un mod nesincer, oferindu-le „prietenilor” ce te urmăresc spectacolul unei identități parțial sau integral fabricate. Nu în ultimul rând, reclamă puterea de a te opune procesului de șablonizare generat de existența online.

O formulă intermediară între opțiunea lui Havel, de subminare a sistemului prin refuzul participării la minciuna generalizată, și conformismul social-politic descris de Miłosz este cea a rezistenței în intimitate, care poate fi întrezărită în textele autobiografice din perioada comunistă, concepute ca mărturie, dar și ca demers autoanalitic în măsură să conducă la revelarea adevărului personal. Jurnalele lui Livius Ciocârlie din anii ’80, pe care le-am recitit de curând în pregătirea unei cărți, m-au făcut să reflectez o dată mai mult la ce a însemnat în deceniul cel mai negru al dictaturii și la ce mai înseamnă astăzi a trăi în adevăr. La prima vedere, caietele sale de notații zilnice sunt expresia unei atitudini diferite de cea a lui Havel, asemănătoare mai degrabă dedublării din categoria „ketman-ului estetic”: o strategie escapistă, având la bază un subterfugiu menit să evite confruntarea cu o realitate politică sufocantă. La o lectură mai atentă, ele  folosesc autoanaliza ca o modalitate privilegiată de acces către adevărul propriu, propunând o variantă introspectivă a „vieții în adevăr”. În plină revoluție tehnologică, jurnalele de acest tip dobândesc o relevanță neașteptată, căci din astfel de exerciții, obstinate, de explorare a sinelui se desprinde un posibil răspuns la una dintre cele mai grave probleme ale a omului contemporan.  

Cu cât reflectez mai mult, cu atât soluția ce rezultă din revizitarea trecutului recent mi se pare de o simplitate flagrantă. Dedublarea personalității (actualizată ca multiplicare a identităților online) nu constituie nici în prezent, cum nu a constituit nici în timpul dictaturii comuniste, o rezolvare, ci un simptom al gândirii căzute în captivitate. Singura opțiune acceptabilă continuă să fie a trăi în adevăr, adică a așeza în centrul existenței căutarea autenticității, opunându-te conformismului și refuzând complicitatea cu sistemul. E o formulă aflată la îndemâna tuturor, pe care totuși nu mulți sunt dispuși să o aplice, căci presupune efort și capacitatea de a-ți învinge, pe lângă inerție, starea de dependență. Astăzi trebuie ca fiecare dintre noi să fie capabil să descopere adevărul pe cont propriu, să-l scoată la lumină de sub balastul atâtor conținuturi înșelătoare, ceea ce face din educație o condiție decisivă a„vieții în adevăr”, în lipsa căreia suntem complet dezarmați în fața revărsării de falsuri și manipulări din universul virtual. Cred însă că, pentru a ne da o șansă în plus, e esențial să începem cu un act elementar de igienă mentală: să ne decuplăm pur și simplu de la aparatul de zgomote, pentru a reînvăța să rămânem singuri cu noi înșine. Într-o lume a adevărurilor volatile, a aparențelor cameleonice și a sinelui amenințat, în care mințile vegetează în prizonieratul semi-voluntar al fluxurilor de informație, e nevoie ca, măcar din când în când, să ne repliem strategic în spațiul protejat al interiorității, unde, evadată din închisoarea de pixeli și algoritmi, gândirea își poate recâștiga libertatea.   

Acest text a fost publicat inițial, ca răspuns la ancheta despre falsificarea realității prin disimulare coordonată de scriitoarea Carmen Firan, în nr. 9/2025 al revistei Scrisul românesc.